Cupa de clestar

— Ma omori cu asta!
— Poti sa spui „ma omori“ cat vrei, eu acasa nu ma mai intorc. Asa ca scapa mai repede de mine!
— Chiar daca as vrea sa ma descotorosesc de tine, problema e ca nu gasesc un loc potrivit!
— Nu gasesti pentru ca nu cauti cum trebuie! Doar n-o sa fii pedepsit din cauza ca ai cautat un loc unde s-o abandonezi pe unica ta mama!
— Da’ nu caut de atata vreme, de nu-mi mai simt picioarele?
Doar vezi ca ma clatin. Si, in fond, oare cam cat am mers? Am vazut deja vreo zece case!
— Bine, da’ nu-mi place nici una din ele! A fost vreuna in care sa se poata locui?
— Tocmai de asta am spus sa renuntam la inchiriere, sa cautam un loc care sa-ti placa si sa-ti ridic eu acolo o coliba, nu? Dar tu nu faci decat sa te plangi, oriunde mergem!
— M-oi mai plange si eu, la varsta mea! Ah, da’ nu s-o gasi oare un loc unde sa pot sta in liniste, doar eu?! Cauta, te rog, cu mai multa tragere de inima! Ah, si cum ma doare spatele!
Du-ma cu mai multa grija! S-a facut si frig! Am senzatia ca razele lunii imi inteapa pielea!
— Nu mai protesta atat si stai linistita, mama! Si eu sunt obosit. Pentru tine e bine, tu esti cea dusa in spinare, dar eu sunt cel care te cara! Te rog! Hai sa ne intoarcem acasa. S-ar simti toti asa de usurati!
— Nu! replica din nou mama scurt.
— Nu-ti inteleg refuzul! Putem sa umblam asa toata noaptea? Eu chiar ma-ntorc acasa!

Atunci mama isi inalta vocea ei slaba, brusc schimbata:
— Ai putina rabdare! Macar acum, ai putina rabdare. Orice, numai nu ma duce inapoi acasa. Eu nu mai spun nimic. Poti sa ma lasi oriunde. Abandoneaza-ma pur si simplu. N-o sa mai am pretentii. Se vede acolo o coliba. Merge si aia. Lasa-ma acolo!
— Pai n-ai zis mai inainte, cand ne-am uitat la ea, ca e plina de crapaturi si trage curentul? Ba si ca trece ploaia prin acoperis?
— Sigur ca nu-mi place, dar n-am ce sa fac. O sa suport. E o casa si o sa pot locui in liniste, fara griji.
— Bine, da’ e groaznica! Fiind copilul tau, nu te pot lasa acolo!
— Chiar daca e groaznica, nu-mi pasa! Hai, du-ma repede la coliba!
Asa spune mama. Eu am ramas acolo, in picioare si, de data asta, razele lunii patrund dureros, ca niste intepaturi, in corpul meu.

---