Nu incape indoiala, “Monoloagele vaginului”, o colectie de cuvantari pe diferite tonuri, o provocare la care actrita Diana Giubernea se inhama cu tot sufletul, merita sa fie vazut si, mai ales, inteles. De la publicarea piesei scrise de Eve Ensler, de mai bine de 10 ani deci, un fior de ceva asemanator cu revolutia sexuala a traversat Statele Unite pana-n maduva oaselor. Si, intr-adevar, descoperirea lui Ensler era epocala, in contextul in care feminismul fusese considerat invingator si, ca atare mort. Scenarista a dovedit, prin interviurile ei transpuse in formatul piesei hit, ca ne amagim cu apa rece daca declaram egalitatea sexelor intr-o lume inca dominata de simbolul falic – in speta, o lume incapabila sa rosteasca cuvantul “vagin” fara sa roseasca.
Iata unde intervine dezamagirea mea, care nu este una legata de piesa propriu-zisa, cat de ecoul pe care l-a avut ea in mintea mea: elementul frapant pe care mizase promovarea “Monoloagelor” a trecut fasaind pe langa mine, pentru simplul fapt ca punctele nevralgice atinse de Ensler acum 12 ani si-au pierdut, pe parcurs, din elementul-surpriza. Si mai dezamagitor insa mi s-a parut raspunsul publicului – de mentionat, o mare de tinere presarata ici-colo de cate un baiat stingher, in total o minoritate redusa la tacere – care nu se poate descrie decat ca... o chichoteala adolescentina. Refuzand sa cred ca eram inconjurata de gasculite timorate, singura explicatie este ca, intr-adevar, “Monoloagele” si-a gasit pamant rodnic intr-o Romanie putin inapoiata la capitolul libertate sexuala – si ma refer aici nu la libertinaj, ci la usurinta maturizarii ca femeie, in toata puterea cuvantului si fara jena nefondata. Echipa formata de Giubernea si regizoarea Mona Gavrilas s-a achitat de sarcina fara loc de repros; la fel si organizatorii care, in ciuda spatiului restrans, au facut uz de tot ce aveau la dispozitie, de la scaune pana la lumini si sunet, pentru a ma face sa uit ca in urma cu doar doua seri locul era plin de clubberi pusi pe distractii bahice. Conventia serii – ca eram intr-un teatru underground – a fost pe deplin adoptata de public si alimentata de interpretarea desavarsita a actritei. Piesa ii cerea schimbari frecvente de la o stare la alta, de la comic la tragic, de la introvertit la bombastic, iar Diana a reusit sa realizeze metamorfozele apeland la doar cateva trucuri – cu nimic diferite de cele mereu la indemana oricareia dintre noi, acele mici retusuri devenite aproape automatisme in arsenalul feminin, de exemplu ridicarea parului intr-un coc.
Spune-ti parerea!