Inteligenta emotionala si curajul de a fi tu insati

La un grup de formare in psihoterapie ni s-a propus un joc psihodramatic. Fiecare isi alegea un rol si apoi construiam o poveste impreuna. In momentul alegerii rolului, terapeuta ne-a condus intr-un exercitiu de meditatie, care avea drept scop centrarea pe sine. Apoi s-a continuat cu jocul de-a carnavalul.

Dupa exercitiu discutam despre ce s-a intamplat. Si s-au intamplat foarte multe lucruri, pentru ca fiecare s-a proiectat pe sine si si-a prezentat de fapt propria soarta, intiparita in schemele mentale create de-a lungul vietii. In timpul discutiei de final, terapeuta m-a intreabat la un moment dat, daca am luat decizii devreme pentru viata mea.

Am raspuns spontan, ca “da”. In minte mi-a si revenit momentul cand la 14 ani am reusit sa ajung la liceul de muzica, chiar daca conditiile nu era tocmai in favoarea mea. Insa, urmatoarea intrebare a terapeutei m-a dus intr-un spatiu de constientizare, ce deschidea o perceptie necunoscuta mie, inca.

M-a intrebat daca am avut parinti nesiguri. Tot spontan am raspuns:” da”. Sincer, cand m-am auzit ce am spus, am fost foarte surprinsa de propriul raspuns. Rational, privind cu ochii de adult, il percepeam pe tata inteligent, iar mama o harnica. Cum puteam sa spun despre ei asa ceva? Ma simteam deja vinovata.

Si cum vibratiile gandurilor noastre influenteaza ceea ce primim din exterior in momentul prezent, un coleg a si sarit sa-mi dea un ajutor spiritual si a pus intrebarea: “Ei erau nesiguri, sau tu i-ai receptat asa?”

Asta m-a dus si mai adanc in sentimentul de vinovatie, pe care - l simteam deja ca ma invadeaza. La care terapeuta a intervenit, spunand ca adevarul subiectiv conteaza acum. Chiar asa! Acum vorbim despre mine, nu despre parintii mei.

Era momentul meu de dezvaluire. “Offf! Ce bine ca a venit ajutorul! Adica, chiar conteaza ceea ce simt cu adevarat? Chiar este important?”