Arhitectul fericirii

Desena o fata nespus de frumoasa, o iubire neimplinita de mai demult. Chipul de pe hartie, finalizat, devenea acelasi chip in tanara de langa el. Se uita numai pentru confirmare. Au urmat gatul, umerii rotunzi, sanii, mainile, soldurile, coapsele, picioarele… Rand pe rand, totul s-a schimbat in pat, devenind dintr-o oarecare ea, tocmai acea ea. Ca Victor Frankenstein, Gus avea un produs finalizat si totusi inert, anost, lipsit de energia vietii. Spre deosebire de personajul lui Shelly, nu a urlat de neputinta. Ca un vrajitor, a intors foaia.

Tanara s-a intors in pat. A repozitionat hartia cu desenul in sus. Aceeasi miscare in suportul care sta sub oameni o buna bucata din timpul lor. Sub schita, creativul cu par blond a trecut toate constantele normale ale vietii, de la electroliti si pana la saturatie in oxigen, de la puls pana la frecventa respiratorie. Tot ce stia ca e perfect logic sa se intample intr-un corp sanatos. A invartit de cateva ori cu creionul prin aer, in sensul acelor de ceas. Patul lui continea acum o fiinta vie…

Tanara nu vorbea si nu facea absolut nimic fara comenzi scrise in prealabil. “Ce faci? Mai ai mult de lucru? Hai langa mine, in pat!” a auzit Gus la scurt popas temporal dupa ce scrisese acelasi lucru cu ajutorul grafitului. “Mai stau putin”, parca voia sa ii transmita. “Stau cat sa-ti scriu destinul imediat, de azi pe maine, de maine pe poimaine si tot asa.” Asta a facut de atunci. Descriind toate actiunile ei, reactiile, replicile, trairile, a incropit un scenariu, pe care l-a atasat de foaia cu desenul ei in ultima clipa, pentru ca altfel, totul s-ar fi petrecut chiar in timp ce el compunea, fara nicio frana, rupandu-l din poveste.

Un scenariu scos dintr-o reprezentare a fericirii, a unei desfasurari perfecte. “Sunt un vrajitor, un arhitect al propriei mele impliniri. Astept clipele ce vor veni, mergand la sigur. Fara surprize. Am devenit un arhitect desavarsit!” striga din rasputeri tanarul retras intr-o camera colorata a mintii sale, dupa ce realitatea il lovise brusc de atatea ori…

Fiecare om e arhitectul propriei sale fericiri. Gus si-a construit-o in felul sau, dar alegerea e in mainile noastre. Drumul drept si sigur sau drumul anevoios si greu, precum in Noaptea de decemvrie a lui Macedonski? Refugiul in imaginariu, in scenarii si lucruri inventate sau cantonarea in realitatea care de multe ori e dura si cere lupta, actiuni, sacrificiu? Va las pe voi sa va decideti…