Lupta impotriva destinului....

De la: Criss_M, la data 2012-02-29 10:24:45Buna la toata lumea.

Tocmai ce mi-am facut cont, si din rabufnirea ce o simt in momentul asta vreau sa va zic o mica povestioara, foarte pe scurt. Nu doresc sfaturi, pentru ca stiu ca nu ajuta, ci doar parerile voastre.

Din moment ce scriu la Despartiri, e clar despre ce e vorba.

Ok, sa incep. Am intalnit-o intamplator, prin intermediul amicilor. Dupa ceva vreme am cunoscut-o un pic mai bine si mi-am pus in cap sa o cuceresc. Si dupa nenumarate incercari esuate, resemnandu-ma un timp cu ideea ca nu se poate, tot intamplator am ajuns sa fim impreuna. La inceput era o joaca, nu stiam cat o sa tina, dar s-a transformat in ceva destul de serios. Incepusem sa tin la ea, ca mai tarziu sa o iubesc enorm. Incepuse si ea sa ma iubeasca. Era un vis frumos, care m-a orbit complet. Uitasem si de prieteni, si de familie, numai ea era in capul meu. Eu am ajuns la o varsta la care nu mai vreau relatii adolescentine, dar nici nu ma gandeam la ceva mai serios, precum casatorie... nu inca. In schimb ea ar fi vrut o relatie libertina, pe ideea ca fiecare face ce vrea (exceptand infidelitatea), si fara compromisuri. Si au inceput certurile, intai mai rare, apoi tot mai dese. Intr-un final am decis amandoi sa facem anumite compromisuri. Dar pentru mine nu era de ajuns, am ajuns sa-mi doresc sa fiu cu ea non-stop (stiu, probabil ati zice ca nu e bine, dar asta simteam), si un avantaj era ca se putea: ea sta singura intr-un apartament, iar la mine nu s-a pus niciodata problema sa nu vina. Imi cunostea parintii, care o vedeau ca pe o posibila viitoare nora.
Dupa cum am zis, au inceput certurile, apoi binecunoscutele despartiri de 1 zi, 2,3, nu mai mult. De fiecare data cand ne desparteam, ceva in sufletul meu imi zicea ca o sa ne impacam inapoi, si ea simtea acelasi lucru. Am ajuns sa ne despartim chiar si de 2 ori pe sapt, si desi o iubeam enorm, nu puteam fi de acord cu anumite lucruri care pe mine ma deranjau. Un exemplu e ca ei ii place sa iasa cu un grup de prieteni al ei, in care face parte si fostul ei prieten. Poate sunt absurd, dar pe mine ma deranja foarte tare lucrul asta. I'am cerut sa renunte... nu a vrut. Eu in schimb sunt o fire destul de geloasa, si destul de posesiva. Am invatat asta, si am sa incerc pe viitor sa nu mai fiu. Nu e vorba ca nu am incredere, dar mie mi se pare normal, ca lucrurile care deranjeaza partenerul, sa poata sa fie eliminate. Eu, la cat de mult o iubesc, eram in stare de orice sacrificiu, exceptand sa accept lucrurile asa. Am prins-o de cateva ori si cu minciuni, ce-i drept nevinovate, dar minciuna e tot minciuna, si nu suport de la persoana care o iubesc si ma iubeste sa ma minta. Am trecut si peste asta, ea promitandu-mi ca n-o sa ma mai minta. Tindeam sa cred, nu aveam ce face, doar ca aveam si un pic de scepticism.
Dar in sfarsit, dupa aproape 11 luni de relatie (unii ar zice ca nu e cine stie ce, dar noi am avut o relatie traita foarte intens, cu bune si cu rele, vazandu-ne aproape in fiecare zi, si petrecand destul de mult timp impreuna, plus calatoriile...etc) ne-am despartit. Si se pare ca data asta definitiv. Aproape 2 sapt. au trecut, si de data asta simt ca am pierdut-o pentru totdeauna. Nu exista cale de intoarcere. Ne-am luptat cu destinul, iar acesta si-a zis cuvantul. Nu merge, in ciuda iubirii care ne-o purtam. E DUREROS!!
Si au inceput chinurile. Credeam ca o sa-mi treaca dupa cateva zile... dar am ajuns sa vad cate lacrimi de fapt pot varsa. Nu este seara sa nu-mi vars lacrimile amare, si nici secunda sa ma gandesc la ea. E momentul ala in care simiti ca lumea s-a terminat, si orice lucru, gest, sau melodie iti aminteste de ea. Simti ca tot ce ai vrea sa faci sa-ti ocupi timpul ti se pare inutil, si orice sfat sau discutie cu oricine in afara de ea, ti se pare fara rost. Si ce ti-a mai ramas??? Speranta ca va ve-ti impaca... dar e o speranta ca intr-un vis, pentru ca in sinea ta stii ca totul s-a terminat. Am ajuns sa o visez in fiecare noapte, in alea cateva ore in care mai pot inchide ochii. E groaznic, nu credeam ca pot fi atat de slab... Am mai avut relatii, si am mai suferit, dar nu atat de tare. Acum simt o durere in suflet, incat imi este frica sa nu intru in depresie... dar nu vreau sa apelez la medicamente. Din punctul asta de vedere eu ma vedeam destul de puternic, ca pot trece peste orice, dar se pare ca nu e chiar asa...
O speranta reala este cea ca am sa trec peste cat mai repede, si ca voi ajunge sa am langa mine o persoana care sa ma faca intr-adevar fericit si linisitit sufleteste.

Sper ca nu v-am plictisit, pur si simplu simteam nevoia sa ma descarc intr-un fel, nu prea am avut ocazia....
O zi buna la toata lumea.