Toată viața am avut grijă să mănânc greșit. Cât se poate de greșit. În sesiune, sandvișul de la 3 dimineata din codru de pâine albă + o șuncuță, un căscăvăluț, o măslinută era sfânt. Ah, dulce tinerețe, cu metabolism care duduia! Între timp, metabolismul meu a încetat să mai duduie iar circulara n-a ajuns și la creier decât atunci când fundul n-a mai intrat în pantaloni.
Am purces atunci să fac ce face orice româncă atunci când numărul de la nădragi crește: foamea. Dar cruntă. Am trăit, Dumnezeu știe cum, pe bază de cafea, apă și voință. Eventual câte un ochi fiert când începea văzul să mi se pupezeze de foame. Evident, am slăbit, și când m-am văzut intrată din nou în pantalonii tinereții, am luat-o de la capăt. Fără picant și cu dublu de cartofi prăjiți.
De fapt, hai s-o zicem drept ca morcovii pe care îi evităm: cu excepția unor reale afecțiuni, ne îngrășăm pentru că mâncăm toate bălăriile din lume. La figurat, că dacă am mânca pătrunjel și leuștean n-ar fi bai. Mulți dintre noi au o relație emoțională cu mâncarea, și nu funcțională, așa cum ar fi normal. Mâncăm de veselie, ca să ne premiem, mâncăm de tristețe ca să ne consolăm.
Eu m-am uitat toată viața chiorâș la morcovi, dovleceii erau buni doar pane, rosiile se acceptau doar cu o palmă de brânză lâmgă ele iar cu mărarul mă voi dușmănii pe viață, chiar dacă o să-mi spuneți că e minunea minunilor din ostrovul florilor! Moarte și osândă veșnică mărarului!
Am încercat, pe rând, toate trăznăile de diete din lume. Am ținut și daneza, am ținut și rina și pina și fix pix vacs albina! Fiecare dintre ele a funcționat, mai mult sau mai puțin. Chin, văleu, jale și vinovăție când mai călcam în străchini! Eventual mai luam un covrig să mă consolez că am trișat. Ș-așa am sfeclit-o, ce mai contează!
Spune-ti parerea!