Gradina uitata

— Cum adica, mama? o intreba Eliza.
— Ce se intampla cu ei mai departe, cand trebuie sa-si gaseasca un rost in lume, sa faca rost de bani si sa se fereasca de relele lumii…

Eliza nu pricepuse niciodata ce voia sa spuna, i se parea lipsit de importanta, desi nu indraznea s-o contrazica pe maica-sa. La urma urmei, erau printi si printese si nu aveau nevoie sa-si gaseasca un rost in lume, caci se aflau in castelul lor vrajit.
— Nu trebuie sa te bizui pe faptul ca cineva te va salva, continua mama, cu privirile pierdute, o fata care asteapta pe altcineva s-o salveze nu va invata niciodata sa se descurce singura. Chiar daca ar avea posibilitati, i-ar lipsi curajul. Sa nu fii si tu asa, Eliza! Trebuie sa fii cura joasa, sa inveti sa te aperi singura, sa nu te bizui pe nimeni.

Singura in odaita de sus, clocotind de ura fata de doamna Swindell si de furie pentru propria ei neputinta, Eliza s-a strecurat inauntrul sobei nefolosite. S-a cocotat incet, cu grija, cat a putut de sus, a pipait cu palmele pana a dat de caramida pe care a reusit sa o scoata. A bajbait cu degetele in gaura dupa micul vas de mustar, simtindu-i capacul rece si conturul rotunjit. L-a scos afara, miscandu-se cu bagare de seama sa nu se auda prin horn vreun zgomot pe care sa-l surprinda urechile vigilente ale doamnei Swindell.

Era vasul mamei si-l tinuse secret ani de-a randul. Dar, cu cateva zile inainte de a muri, intr-unul din putinele momente cand era constienta, mama i-a spus Elizei despre ascunzatoare. A rugat-o sa-i aduca vasul si Eliza a facut intocmai. I l-a dus pana la pat, uimindu-se la vederea misteriosului obiect ascuns acolo.

A simtit cum o furnica in varful degetelor de nerabdare asteptand ca mama sa deschida caznindu-se vasul. In ultimele zile, miscarile ei erau greoaie si capacul era sigilat cu ceara. In cele din urma se deschisese.

Elizei i se oprise rasuflarea de uimire. In vas se afla o brosa, dintr-acelea care ar face-o pe doamna Swindell sa verse lacrimi fierbinti pe chipul ei schimonosit. Era cat un banut de mare, cu pietre pretioase pe margine, rosii, verzi si albe, sclipitoare.

Primul gand a fost ca brosa era de furat. Nu-si putea inchipui cum ar fi facut mama ei una ca asta, dar altminteri de unde ar fi putut ea sa aiba asa o comoara de nepretuit? Unde sa o fi gasit?
Avea atatea de intrebat, dar ii pierise glasul. Oricum mama nu asculta. Se uita pierduta la brosa, cu o expresie pe care Eliza nu o mai vazuse pana atunci.

---