Intr-o dupã masã de varã, cand oboseala iºi fãcea apariþia incet dar sigur, mi-am dat seama ce imi lipsea. Iubeam, dar nu eram iubitã. Am rãmas privind in gol. In acel moment mi-au apãrut in minte toate intamplãrile din ultimii ani. Prima intalnire, primul sãrut, primul prieten,al doilea, nunta... . Cum am putut fi atat de proastã ºi de naivã? De fapt nu am fost nici proastã nici naivã, am crezut cã aºa trebuie sã procedez, sã dau iubire, sã nu cer prea mult ca el sã fie mulþumit. Fãceam toate astea sã fie bine, pentru cã aºa am fost invãþatã. Aveam impresia ca dacã el e mulþumit imi merge ºi mie bine, ºi totul e ok. Dar de la un moment dat se purta urat ºi eu nu mai ºtiam ce sã fac. Am inceput sã spun ce nu imi plãcea, dar nu a fost bine. Am inceput sã plang, dar nici aºa nu a fost bine. Mi-am dat seama cã nu m-a iubit niciodatã. M-a luat ca sã fiu ºi eu luatã ºi el la casa lui. M-am uitat in oglindã, arãtam bine incã, fãceam o groazã de lucruri frumoase ºi bune, caºtigam mulþumitor pentru o femeie. Ce era? Ce mai trebuia sã fac? M-am gandit sã mai las puþin de la mine. Aveam ºi eu greºelile mele, doar nu suntem perfecþi.
Apoi, in acea dupã masã de varã, singurã in biroul meu, mi-am dat seama cã nu pot fi fericitã decat dacã sunt iubitã. De fapt asta lipsea. Of doamne. Am ºtiut tot timpul cã nu mã iubeºte, dar nu am vrut sã recunosc. Am zambit resemnatã ºi am inceput sã plang. Nu plangeam pentru cã nu mã iubea ºi pentru cã am suferit atat de mult in timp, plangeam pentru cã imi dãdeam seama cat de indiferent imi este. Atunci am avut puterea sã recunosc ce imi trebuia ºi ce aveam in suflet. Toatã lumea imi spunea ce bine arãt, ce lucruri deosebite fac. Ani de zile am incercat sã-l fac sã vadã ºi el aceste lucruri. M-am dus cu inima deschisã spre el tot timpul, m-am bãgat in patul lui, am fost drãguþã ºi rãbdãtoare, dar astea nu l-au impresionat ºi nu mi-au adus fericirea. Sã-l pãrãsesc nu puteam, copii nu trebuie sã sufere din prostia pãrinþilor. Dar pãrinþii pot fi deºtepþi, sã iºi facã viaþa frumoasã. Inainte de nuntã nu am mai vrut sã mã mai mãrit. Mama mi-a spus ca pot sã renunþ, dar din mai multe cauze am mers inainte. Mama m-a intrebat atunci de ce nu mai vreau, iar eu i-am spus: „Nu cred cã mã iubeºte”. Nici nu ºtiam catã dreptate aveam. Mã gandesc de multe ori cã trebuia sã fac copii aceºtia minunaþi care sunt alinarea sufletului meu, ºi de asta am mers mai departe. Copii nu sunt de ajuns pentru a fi implinitã. Sunt sufletul ºi viaþa mea, dar ceva mai trebuie. Trebuie IUBIRE. Sã primesc IUBIRE. ªi aici nu este vorba de iubire de copii ºi pãrinþi e vorba de iubirea dintre o femeie ºi un bãrbat.
Spune-ti parerea!