Citind editorialul Oanei din aceasta saptamana m-am vazut nevoita sa recunosc cele spuse de ea. Trebuie insa spus si faptul ca acesta recunoastere m-a deprimat. Asa ca in gandul meu, in timp ce citeam, incercam sa gasesc scuze si explicatii pentru situatiile despre care vorbea Oana.
Uitandu-ma in jurul meu vad foarte putine cupluri cu vechime. Dureros, dar adevarat. Vazandu-i insa, iti pui inevitabil intrebarea DE CE? De ce ajung oamenii sa se desparta? Ce se intampla cu dragostea aceea mare care i-a dus la altar? Dispare pur si simplu? Oarecum, imi vine greu sa cred asa ceva. E lasata sa moara sau chiar ucisa din mandrie, ambitie sau altele asemenea? Nu cunosc raspunsul la toate aceste intrebari. Relatia mea nu dureaza de destula vreme ca sa aflu tot ce poate sa aduca trecerea timpului intr-un cuplu. Am insa niste idei fixe. Nu cred ca indragosteala si pasiunea resimtite la inceputul unei relatii sunt un argument suficient de puternic pentru ca doi oameni sa-si puna pirostriile. Cred cu tarie ca dragostea aceea adevarata si durabila se construieste in timp si cere foarte multa rabdare, putere de intelegere si, oricat de demodat ar suna, respect. E nevoie ca cei doi sa aiba un mod asemanator de a vedea viata si obtinerea lucrurilor pe care si le doresc de la ea. Nu spun ca doar doi oameni care se aseamana au sanse mai mari sa ramana impreuna, dar nu pot nici sa afirm ca binecunoscuta sintagma “contrariile se atrag” este universal valabila. Cred ca trebuie cate putin din fiecare. Trebuie ca cei doi sa se poata completa reciproc, unul sa acopere neajunsurile celuilalt si vicerversa intr-un echilibru care face relatia sa dureze. Cred ca oamenii au incetat sa mai acorde importanta cuvenita casatoriei sau durabilitatii unei relatii, fiind poate influentati de viata nebuna pe care o ducem, de exemplele proaste dar foarte usor de urmat din jurul nostru. E mai usor sa renunti decat sa incerci sa faci relatia sa mearga. E mai usor sa intorci spatele sperand ca vei gasi ceva nou si mai bun decat sa faci un efort si sa incerci sa repari ce nu merge in ceea ce deja ai. Oricat de greu mi-ar veni sau oricat de lipsit de romantism ar suna trebuie sa mai spun un lucru foarte important pe care l-am invatat pe parcursul a sapte ani minunati de relatie: dragostea nu e totul. E nevoie de un pic mai mult de atat. Nu e deajuns sa-ti spui “iubesc” si sa te astepti ca totul sa se rezolve de la sine. Trebuie sa fii pregatit sa faci compromisuri, sa nu te lasi pe lancezeala, sa-ti pui mintea la contributie, sa stii exact cat poti sa accepti si care-ti sunt limitele si sa-i afli si celuilalt limitele incercand sa nu le fortezi. Sa fii constient de faptul ca fiecare om este diferit si are propriul sau mod de a fi pe care trebuie sa-l accepti in momentul in care hotarasti ca o relatie poate sa aiba viitor avandu-va pe voi doi la carma exact asa cum suntei, cu calitati si defecte asumate. Sunt foarte multe de spus pe aceasta tema. Adevarata problema nu o reprezinta nicidecum faptul ca dragostea nu exista, ci ca ea nu este recunoscuta atunci cand apare si deseori confundata cu o indragosteala trecatoare si, mai grav, nu este intretinuta dupa ce a fost acceptata. Dragostea exista, trebuie doar sa-i acordam atentia cuvenita si poate uneori s-o filtram si prin ratiune nu doar prin suflet. Un articol de Andrea Balint
Spune-ti parerea!