de Alice Nastase Buciuta, sursa:
coffechat.ro Nu cred in iubirile fara timp. Nu dau credit fericirilor grabite. Nu proslavesc domnia clipei in detrimentul veacului. Eu cred ca avem nevoie de timp pentru toate lucrurile insemnate. Povestea ieri Dori, intr-un comentariu captivant, despre descoperirea psihologilor care au demascat pacaleala pitita sub carcasa sintagmei “timp de calitate”, iar eu m-am bucurat sa constat ca intuitia mea nu m-a tradat de data aceasta. “Am terminat de citit si rumegat cartea lui Zig Zigler, Secretul casniciei fericite, si am fost de acord cu el cand spunea ca expresia “timp de calitate” petrecut cu cei dragi este o utopie, nascocita de americani pentru a gasi o scuza oamenilor nevoiti sa lucreze cate 14 ore pe zi si care nu mai au timp pentru cei dragi” - a scris Dori. “E o aberatie sa te gandesti ca daca iti petreci doar 30 de minute pe zi cu familia, dar daca este “timp de calitate”, este ca si cum ai fi toata ziua acolo.” Cred si eu acelasi lucru, de multa vreme, si experimentez pe propria-mi inima incercand sa vad cat de miloasa, sau de nemiloasa poate sa fie secunda in trecerea ei. Incerc sa comprim viata si sa indes truda si bucuria in cate-un cotlon de zi, insa de fiecare data constat ca, totusi, e nevoie de mai mult timp… Cei trei copii ai mei au fost bolnavi de varicela, iar boala lor, manifestata mai intai la Victor, apoi la Iza si, intr-un final la Ilona, m-a obligat sa stau impreuna cu ei, acasa, mai mult decat am stat oricand in ultimii ani. I-am ingrijit cu dragoste si le-am vegheat cele cateva zile de febra, apoi am avut grija sa le oblojesc bubitele, sa le ung cu mixtura speciala de la farmacie, sa ii apar de frig si de infectii. Si sa ii distrez, ca sa nu se plictiseasca prea tare in exilul lor intins pe aproape o luna de zile. A fost greu. Si a fost nespus de frumos. Am petrecut nopti de nesomn ingrijorat. Dar si zile de vindecare luminate de o bucurie fara margini. Am inventat impreuna jocuri si am reinvatat, unul langa celalalt, povesti pe care le credeam uitate. Iar dragostea noastra de adulti responsabili s-a facut, parca, si mai inalta, si mai puternica, sub amenintarea bolii, sub fericirea izbanzii ca am trecut cu bine si de incercarea asta. Oricat de absurd ar suna, am sa-mi amintesc mereu de luna asta asezata sub semn contagios ca de o luna fericita. Ca de o luna in care am fost familie intreaga si unita, in care am trecut impreuna peste ce-a fost rau si am construit un bine consolator si durabil. O luna in care am descoperit ca nu exista mari adevaruri pripite. Pentru ca, din pacate - sau din fericire?- avem nevoie de timp pentru a fi fericiti. Text de Alice Nastase Buciuta, sursa: coffechat.ro
Spune-ti parerea!