Ne place sa credem ca toti oamenii stiu si pot sa iubeasca. Nu este vorba despre afectiunea pe care o purtam familiei, prietenilor, cateilor si altor animalute. Ma refer la ACEA iubire despre care s-au scris ode, s-au pictat tablouri, s-a daltuit in marmura. La iubirea care iti smulge pamantul de sub picioare si te azvarle cu fruntea-n nori, atat de departe incat nu mai vezi nici durere, nici mizerie. Iubirea care te orbeste atat de mult incat nu vezi nici barna, nici pai. Te asurzeste atat de mult incat nu auzi decat bataile inimii tale care se sincronizeaza cu bataile inimii celuilalt si care te amorteste in asa fel incat singurul lucru pe care il simti real este atingerea mainii celuilalt pe piele, pe sub haine, pe sub piele, pana la inima.
Dar nu e asa. Unii dintre noi nu stiu, nu pot sa iubeasca. Natura nu i-a programat pentru asta, le-a pierdut din ADN putirinta de a iubi, undeva intre culoarea ochilor si semnele de pe trup ale poftelor mamei. Unii oameni, sarmanii, s-au nascut cu o malformatie sentimentala. Au o piatra in loc de inima care le atarna greu, le apleaca spinarile si le intuneca privirile. Oamenii care nu stiu sa iubeasca s-au nascut amortiti emotional.
Undeva intre sutele de legende grecesti dainuie si povestea lui Pygmalion, sculptorul care s-a indragostit de statuia de marmura iesita chiar din mainile lui. Din fericire pentru el, Afrodita a insufletit piatra si i-a dat-o pe Galateea. Eu n-am avut norocul asta.
foto shutterstock cuplu in praf
Omul asta era mai mare decat mine cu cativa ani buni si a apucat sa traiasca ceva in fostul regim. Familia era compusa dintr-un tata cu grad mare (mare) in armata si o mama de profesiune casnica si de vocatie, dama de salon.
Spune-ti parerea!