Nu stiu daca rolul confesiunilor este sa stearga pacate. Daca ar fi asa, cercul vicios al pacatelor nu s-ar rupe niciodata. Gresesc, recunosc, sunt pe jumatate iertata? Nu cred ca asta e neaparat rostul lor. In schimb, cred ca au rol terapeutic si asa s-a nascut jurnal de sex pe care l-am deschis in urma cu ceva timp. La inceput, povestile fierbinti despre sex curgeau usor tocmai pentru ca erau doar atat, povesti despre sex in care implicarea emotionala era sporadica in cel mai bun caz.
Pe masura ce timpul a trecut iar eu am inceput sa ma coc, am depasit cumva primitivismul adolescentin al sexului de dragul actului si am intrat pe un drumul explorarii de sine. Problema este ca pe drumul asta mi-au iesit in cale, din locuri pe care le credeam de mult uitate personaje care mi s-au intamplat si care, cu sau voia mea, mi-au croit structura sufleteasca.
Nu conteaza. Important e ca in felul meu sucit, am iubit. Na, am zis. O recunosc. Nu s-au deschis cerurile, nu mi-au cantat alaiurile ingeresti, nu s-a facut Dambovita frumos curgatoare si limpede ca cristalul. Insa in secunda in care mi-am recunoscut mie si voua ca am iubit, am inghiti o pastila mai amara decat fierea.
Nu l-am iubit pe el, oricare a fost el atunci, ci imaginea lui, croita de mintea mea. Si nimic nu oboseste mai tare, nici nu orbeste mai negru decat cautarea si vanarea imposibilului ideal in oamenii, in barbatii din carne si oase. Adonisii, Herculii si Perseii au murit la poalele Olimpului inainte sa lase urmasi printre muritorii de rand.
Spune-ti parerea!