Prima regulã a lui Murphy despre sex: “ Cu cat femeia care te iubeºte este mai frumoasã, cu atat iþi va fi mai uºor sã o pãrãseºti fãrã regrete.” Doamnelor, legea aceasta mi se cam aplicã din nefericire. De ce? Pãi, pentru cã in ciuda faptului cã niciodatã nu m-am considerat vreo frumuseþe rãpitoare, mi se spune constant cum cã aº fi frumoasã, repetiþie ce a dus la inocularea acestei afirmaþii in mintea mea atoatecuprinzãtoare. In traducere, am ajuns sã o ºi cred uneori chiar dacã in unele zile mi se pare cã simpla reflecþie a imaginii mele ar sparge oglinzile pe razã de caþiva kilometri. ªi dacã nu-i adevãratã, mãcar face bine la psihic. Aºa, ºi sã explic de ce Murphy probabil cã mã avea ºi pe mine in vedere cand a produs legea de mai sus.
Bun, cicã aº fi ªI frumoasã ªI deºteaptã-da, in acelaºi timp, ba ,mai mult ºi tolerantã.Practic, pot candida cu succes la titlul de partenerã perfectã cam pentru orice tip de bãiat, bãrbat ºi mascul. Panã acum 3 luni, am fost implicatã intr-o frumoasã relaþie ce dura deja de trei ani ºi un pic, relaþie in care am crezut, am investit-nu neapãrat financiar- enorm de mult ºi ajunsesem sã-l vãd pe respectivul ca pe sufletul meu pereche. Poate deja o parte din voi se regãseºte in aceastã scurtã dar cuprinzãtoare descriere. Toate bune ºi frumoase apar ºi cuvintele magice te iubesc, cãsãtorie, copii, mereu impreunã, cuvinte pe care, sã fim sinceri, orice femeie, oricat de scepticã ar fi, viseazã sã le audã. ªi ca sã derulez, in iulie anno domini 2007, se intamplã catastrofa: brusc ºi de niciunde, dupã ce cu o jumãtate de orã inainte imi zicea cã mã iubeºte, seara ajuns la mine, printre lacrimi ºi dramatism - mai mult produse de mine - imi spune cã de fapt nu mã mai iubeºte ca pe iubita lui. Tãcere, cade cortina, insã nu se aud aplauze. Eu am incremenit, am simþit cã se rupe ceva in mine, mã uitam la bãrbatul ãsta cu care mã vedeam la 80 de ani de manã mergand sã ne reparãm protezele ºi de abia am ingãimat cateva cuvinte ce mi-au adus confirmarea celei mai mari tragedii ale mele de panã acum. N-are sens sã descriu infernul in care am orbecãit panã acum aproape 2 luni, pentru cã cine a trecut prin situaþii similare mã inþelege. Acum, azi, la rei luni ºi ceva dupã armagheddon-ul propriu ºi personal, am gãsit puterea sã mã uit in urmã ca sã analizez cum naiba am ajuns aici. Semne prevestitoare nu erau, la astea m-am gandit prima datã. Nu se punea problema unei terþe persoane ce sã intervinã ºi sã ne despartã. Atunci ce a fost oare?.S-o fi speriat inconºtient de propunerea lui de a ne cãsãtori? Poate le aveam pe toate ºi undeva mintea lui ii dãdea semnale cã e prea devreme pentru angajamente serioase... Cine ºtie, cã eu nu.. Menþionez cã avem amandoi 23 de ani, nãscuþi in aceeaºi zi a aceluiaºi an, genul acela de detaliu care minuna pe toatã lumea ºi ne fãcea sã simþim cã ne era scris sã fim impreunã mereu.
Spune-ti parerea!