Zilele trecute am vazut un videoclip superb: povestea leului Christian, un animal salbatic crescut pe peluza unor americani curajosi. Toate au fost bune si frumoase pana cand Christian a crescut prea mare pentru a mai putea fi tinut in curtea acestora. Cu greu, cei doi americani au luat decizia de a-l elibera pe Christian in salbaticie.

Un an mai tarziu “parintii adoptivi” au venit sa il viziteze pe leu. Fusesera avertizati ca acesta se salbaticise, ca existau sanse mari sa nu ii mai recunoasca si ca, inconsecinta, revederea ar putea fi periculoasa. Si totusi, sangele nu se transforma in apa, cel putin nu in cazul leilor… fiindca in cazul oamenilor s-au mai vazut situatii.

Christian si-a recunoscut parintii adoptivi de la departare si le-a sarit in brate precum o pisica uriasa. Mai apoi, le-a prezentat familia sa – sotia si puii de leu.

Iata aici clipul despre care va povestesc.



Trist este ca uneori asemenea povesti de viata sunt predate de animale care sunt considerate ca fiind inferioare noua. De vreme ce leul, cel mai de temut animal al junglei, este capabil sa nutreasca asemenea sentimente si sa detina un asemenea tip de memorie afectiva, ma intreb de ce nu pot fi si oamenii la fel de buni?

Cunoastem mai multi oameni pe care nu-i placem decat oameni pe care ii agream. Vorbim mai repede de rau despre cineva decat sa il laudam pentru ceva anume. Traversam pe trotuarul de vis a vis cand vedem vreun fost coleg de liceu, ori (mai rau) il salutam cu falsitate. Am ajuns sa fiu surprinsa peste masura sa constat ca un fost coleg de facultate s-a bucurat cu adevarat sa ma intalneasca din greseala… fiindca da, a devenit o raritate sa primim un zambet sincer si gratuit.


Toate editorialele Kudika »