Primul gind care ne vine-n minte, prima tentaþie care ne sfredeleºte sufletul, dupã ce ni se spune mai timid sau mai tãios cã gata, totul s-a terminat, este sã implorãm. Iar citeodatã o facem, dar, de cele mai multe ori, un simþ de conservare sufletesc, nativ sau invãþat, ne spune cã-i mai bine sã ne dãm la o parte. Ne spune cã-i mai inþelept sã ne depãrtãm cu paºi cit mai repezi, cit mai indiferenþi, de persoana in braþele cãreia ne-am lãsat toate visele. Pentru cã doar aºa, printr-un paradox pe care n-am sã-l inþeleg niciodatã, mai putem construi o ºansã de impãcare, mai putem fi chemaþi inapoi, mai putem resuscita o relaþie din care am fost expulzaþi.
Poate cã specia din care facem parte n-a evoluat incã, intr-atit, incit sã pãstreze iubirea, supremul liant dintre om ºi divinitate, departe de jocul primitiv ºi animalic al vinãtorii. Incã ne implinim fericirea prin instincte ºi singuri ne-o facem efemerã asociind-o continuu cu acea senzaþie de plãcere absolutã pe care o trãim cind luptãm pentru ceva, cind urmãrim, cind tatonãm, cind ademenim, cind atingem pentru prima oarã prada, cind ridicãm trofeul in miini, cind avem certitudinea cã victima dorinþelor noastre ne zace la picioare. Cãci intervalul de timp, incitant ºi clocotitor, in care ne chinuim sã obþinem ceva, devine infinit mai important decit acela in care posedãm, efectiv, acel ceva. Nu vreau sã vorbesc de sus, cu detaºare, despre aceastã realitate cãreia, cu tristeþe, ii aparþin. Caut ºi eu, ca mulþi alþii, fericirea deplinã, visez ºi eu, ca mulþi alþii, la o iubire fãrã sfirºit. Declar ºi eu in stinga ºi-n dreapta cum aº vrea sã iubesc enorm ºi pinã la moarte pe cineva ºi cum aº vrea sã fiu iubitã inapoi, exact la fel de intens, tot de acel cineva. Suspin la filmele de dragoste cu final fericit, devorez romanele in care El ºi Ea se intilnesc ºi abia atunci lumea devine intreagã, rotundã ºi destinul capãtã o noimã. Dar mã uit in urmã, la poveºtile mele de iubire ºi observ cã i-am dorit nebuneºte pe cei ce nu m-au vrut, i-am iubit cuminte, pinã la limita plictiselii, pe cei care mi-au fost, in perioade lungi ºi line, alãturi, ºi i-am indepãrtat, aproape fãrã regrete, pe cei care-mi dovedeau, neobosit, cã pentru ei sint ºi soare ºi lunã. Cite milenii mai trebuie sã treacã peste omenire (asta dacã nu ne omoarã incãlzirea globalã) pinã ne vom invãþa sentimentele sã-ºi caute adãpost ºi implinire pe cimpuri roditoare ºi nu prin desiºuri impinzite de capcane? De ce-i aºa de greu sã nu mai oftãm dupã golanul frumos ºi impertinent care nu dã doi bani pe iubirea noastrã ºi sã ne indrãgostim de blegul sfios care ne carã sacoºele ºi ne acoperã cu duzini de trandafiri? Iar pentru bleg, de ce-i aºa de complicat ca, odatã ce ne-a convins sã-l acceptãm, sã ne iubeascã la fel de mult, pinã la sfirºitul vieþii sale ºi sã nu caute, in scurt timp, pe alta dupã fustele cãreia sã se þinã, cu ochi jilavi ºi braþe incãrcate de flori?
Spune-ti parerea!