Setari Cookie-uri
  1. Forum
  2. Moda
  3. Intrebari
  4. povestioare ...

povestioare ...

confuza..

inregistrati-va si castigati 500 euro
- Ma bucur ca-ti plac aricyk si ... ai prins ideea, daca si invatam ceva din aceste povestiri, poate devenim mai buni.
Stiu ca nu putem schimba lumea ... dar putem sa ne schimbam noi. Ca ca ma schimb eu depinde doar de mine. Sa iau o decizie ca vreau sa fiu altfel, sa fiu mai bun.
In momentul in care am decis sa fac ceea ce sigur pot ... pentru ca nu depinde de altii, in momentul in care EU m-am schimbat, prin puterea exemplului, sigur vor aparea si altii pe langa mine ... nu vreau sa intru in detalii ... dar asa mai repede vei schimba lumea ... cred ca voi scrie o povestioara despre asta in viitor.
Povestioara pe care am pregatit-o pentru azi ... este una care pe mine m-a emotionat foarte tare ... nici nu stiu daca s-o postez sau nu ... mai astept mai bine sa vad ... ce ziceti? ... DA sau BA? ...
supermiki
Postat pe 16 August 2008 09:48
DA, posteaz-o! am citit toate povestioarele..si toate m-au emotionat..
blueG
Postat pe 16 August 2008 11:53
Hai miky ....astept povestioara ca-s la a doua canuta de cafea si deja am citit prea multe certuri pe forumul asta....
iris_4_ever
Postat pe 16 August 2008 12:55
ZIDUL GOL


Povestea urmatoare este despre doi barbate grav bolnavi, imobilizati la pat, impartin aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera. Celatalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unuca fereastra.
Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar … despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiacare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat,ii descria celuilalt ce vede afara.
Omul care nu putea privi pe fereastra, ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substantadatorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rata salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac, iar copii se jucau lansant la apa barci in miniature. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce cresteau prin parc. Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedea in departare.
Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire, inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-amiaza calduta, omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Desi bolnavil imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa-si imaginaze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.
Zilele treceau iar omul care nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidious pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepu sa-si antipatizeze colegul de camerasi. In cele din urma, ajunsese sa-si doreasca sa fie el asezat in locul aceluia.
Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete chema asistentii sa ia trupul neinsufletit.
Curand dupa aceea, bolnavul care tanjise dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul care si-l dorise atat. Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil, apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca in cot sis a incerce sa arunce o privire afara. In sfarsit se putea bucura de privelistea de afara! Se cazni sa se intoarca si … privi pe fereastra.
In locul parcului nu era decat un zid gol!! Suna infirmiera … iar cand acesta veni o intrba:
- Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc cu un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa-mi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea dacat un zid vechi de caramida?
Sora ii raspunse surprinsa:
- Vai! … Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul, daramite altceva. Apoi adauga, trista. Poate voia sa te incurajeze.
Ai auzit o poveste mai emutionenta decat asta? Ai simtit vreodata ceva asemanator sentimentelor pe care aceasta povestire o invoca?
Ai simtit vreodata invidie crunta fata de o persoana careia ai fi vrut sa-I iei locul? Ai fost vreodata foarte dezamagit – poate ceva care ai crezut ca va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai putin de atat? Ai primit vreodata incurajari fara rezerve si nu ai apreciat la acel moment importanta lor?

MORALA


Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, atunci cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa-ti daruiasca
supermiki
Postat pe 16 August 2008 13:29
Am ramas fara cuvinte ....
iris_4_ever
Postat pe 16 August 2008 13:40
DRAGOSTEA ADEVARATA

Un renumit profesor se afla în faþa unui grup de tineri, care erau contra CÃSÃTORIEI.

Tinerii argumentau cã romantismul constituie adevãratul susþinator al unei perechi ºi cã este de preferat sã termini cu relaþia atunci când se stinge, în loc sã intri în monotonia unei cãsnicii.
Profesorul le-a spus cã respectã opinia lor, dar le-a relatat urmãtoarele:

“Pãrinþii mei au trãit 55 de ani cãsãtoriþi ºi într-o dimineaþa mama mea cobora scãrile, sã-i prepare tatei micul dejun. Fãcu un infarct ºi cãzu.

Tatãl meu a ridicat-o cum a putut ºi în grabã a urcat-o in camionetã.
Cu toatã viteza, depãºind, nerespectând regulile, ajunse la spital, dar din nenorocire când sosi, ea murise.

In timpul înmormântãrii tatãl meu nu vorbi ºi avu o privire pierdutã. Aproape nu plânse. În noaptea aceea noi copiii am stat alãturi de el.

Într-o atmosferã de durere ºi nostalgie, ne-am reamintit frumoase anecdote.
El îi ceru fratelui meu, teologul, sã-i spunã unde ar fi mama în acest moment.

Fratele meu începu sã-i spunã despre viaþa de dupã moarte; presupuse cum ºi unde ar fi ea.
Tatãl meu asculta cu mare atenþie ºi deodatã ceru:“Duceþi-mã la cimitir\" ;

-”Tatã”, am rãspuns, “este 11 noaptea, nu putem merge la cimitir acum”.

El ridicã vocea ºi cu o privire de sticlã, zise:
“Nu discutaþi cu mine, vã rog, nu discutaþi cu un om, care tocmai ºi-a pierdut ceea ce a fost soþia sa timp de 55 de ani\".
S-a produs un moment de liniºte respectuoasã ºi n-am mai discutat nimic. Am plecat la cimitir, am cerut voie paznicului ºi cu o lanternã am ajuns la mormânt.
Tatãl meu atinse mormântul cu mâna lui, plânse ºi ne spuse, copiilor lui, care vedeam aceastã scenã, impresionaþi:
“Au fost 55 de ani buni...ªtiþi ? Nimeni nu poate vorbi de dragoste adevãratã, dacã nu are idee ce înseamnã sã împarþi viaþa cu o astfel de femeie”.
Fãcu o pauzã ºi i se luminã faþa; continuã:

\"Ea ºi eu am fost împreunã în acea crizã când am schimbat serviciul,
... am fãcut o echipã când am vândut casa ºi ne-am mutat din oraº, am împãrþit bucuria de a vedea copiii noºtri terminând ºcolile, am plâns unul alãturi de altul la pierderea fiinþelor dragi.
Ne-am rugat împreunã în sala de aºteptare a unor spitale, ne-am sprijinit în durere.
Ne-am îmbrãþiºat în fiecare Crãciun, ºi ne-am iertat greºelile...
Acuma a plecat ºi sunt mulþumit. ªtiþi de ce ? Pentru cã a plecat înaintea mea. Nu a trebuit sã trãiascã agonia ºi durerea de a mã înmormânta, de a rãmâne singurã dupã plecarea mea.
ªi eu voi trece prin asta,prin moarte, ºi îi multumesc lui Dumnezeu.
O iubesc atâta, cã nu mi-ar fi plãcut sã sufere ea aceastã despãrþire prin moarte...\"

Când tata termina de vorbit, noi copiii aveam feþele pline de lacrimi.
L-am îmbrãþiºat ºi el ne-a consolat :
“Totul e bine, putem merge acasã, a fost o zi bunã \".

În noaptea aceea am înþeles ce înseamnã ADEVÃRATA DRAGOSTE.
Diferã mult de romantism. Nu are prea mult de vãzut cu erotismul. Mult mai bine se leagã de munca ºi grija pe care o au douã persoane cãsãtorite real.
Când profesorul a terminat de vorbit, studenþii nu l-au putut combate. Acest fel de dragoste era ceva ce ei nu cunoºteau.
 
REFLECÞII
Pentru a ºti valoarea:
-unui semestru, întreabã un student care a pierdut examenul final;
-unei luni, întreabã o mamã care a nãscut prematur;
-unei sãptãmâni, întreabã editorul unei reviste sãptãmânale;

-unei ore, întreabã îndragostiþii care aºteaptã sã se vadã;

-unui minut, întreabã persoana care a pierdut trenul, autobuzul sau avionul;

-unei secunde, întreabã pe cineva care a supravieþuit unui accident;
-unei miimi de secundã, întreabã atletul care a câºtigat medalia de argint la Olimpiadã.

Timpul nu aºteaptã pe nimeni. Preþuieºte fiecare moment pe care-l ai.

Îl vei preþui ºi mai mult dacã-l împãrtãºeºti cu cineva special.
 
Paula_Maria
Postat pe 16 August 2008 16:37
Iti multumim, Paula_Maria, este superba povestioara ta ... si ma bucur sa vad ca mai vin si altii langa mine ...
supermiki
Postat pe 16 August 2008 18:11
hy hy hy stiam ultimele doua povestioare si intradevar sunt superbe,,,
curand voi termina de citit toate povestioarele postate, si promit sa incerc sa imi aduc si eu o minima contributie la dezvoltarea subiectului de pe forum.
multumesc tuturor celor ce au postat povestioare pline de inspiratie :*
aricica_pogonica
Postat pe 16 August 2008 18:52
supermiki,sunt rupta de obosita,dar,miam revenit cu povestioarele,tucuti eu ochii aia frumosi sper sa nu se supere Gabi,am voie sau nu continua,nu te opri
mari58
Postat pe 16 August 2008 20:02


Orbul si ziaristul

Pe o strada din Paris statea un orb cu o palarie la picioare si o placuta de lemn pe care scria cu creta alba: “Va rog, ajutati-ma, sunt orb".
Un ziarist trecu si vazu foarte putini bani in palarie. Fara sa ceara voie, lua placuta, o intoarse pe dos, scrise altceva, o puse la picioarele orbului si pleca.
Spre seara ziaristul se intoarse pe acelasi drum, trecand din nou pe langa orbul care cersea. Acum palaria lui era plina de bancnote si monede.
Orbul recunoscu pasii ziaristului si il intreba daca el este cel care i-a rescris placuta si ce anume scrisese.
Ziaristul raspunse: "nimic care sa fie in neconcordanta cu anuntul dumitale, doar ca exprimat cu alte cuvinte” si surazand isi continua drumul
Orbul nu a aflat niciodata ce scrisese ziaristul, insa noul lui anunt spunea: “Astazi e primavara in Paris, si eu nu o pot vedea".
De multe ori cand lucrurile nu ne reusesc asa cum am dori, e o idee buna sa schimbam strategia!



aricica_pogonica
Postat pe 16 August 2008 20:58

Crucea mea

Un tanar era epuizat si vazand ca nu mai are alta iesire, s-a asezat in genunchi pentru a se ruga: “Doamne, nu mai pot » spuse el. “Crucea mea e prea grea de purtat."
Domnul ii raspunde: “Fiul meu, daca nu o poti suporta, las-o acolo jos. Apoi, deschide usa aceasta si alege una pe care o doresti." Usurat, tanarul spuse, “Multumesc, Doamne," si facu ce i-a spus.
Intrand in cealalta camera, el vazu mai multe cruci; unele atat de mari incat nu putu sa le vada in intregime.
Atunci, vazu o cruce mica sprijinita de un perete. “As vrea-o pe aceea, Doamne," murmura el. Domnul ii raspunse: “Fiule, aceasta e crucea pe care tu ai adus-o.“
Cand problemele vietii mi se par coplesitoare, privesc in jurul meu pentru a vedea la ce fac fata ceilalti.
Voi vedea, probabil, cat sunt de Voi privilegiat.
Oricare ar fi crucea sau durerea ta, dupa ploaie va rasari intotdeauna soarele.

Trebuie sa ne pastram atitudinea pozitiva pentru ca,,,intotdeauna poate fi mai rau :))
aricica_pogonica
Postat pe 16 August 2008 21:04
Povestea vasului crapat


O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea doar pe jumatate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineînteles, vasul bun era mandru de realizarile sale.
Dar bietului vas crapat îi era atat de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii langa izvor: "Ma simt atat de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!"

Batrana a zambit:
"Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu?
Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospateaza casa."

Concluzie?

Fiecare din noi avem defecte. Insa defectele ne fac viata împreuna mai interesanta! Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce e bun la ea.

Deci, va urez sa nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastra a drumului!

Crapatura vasului nu înseamna sfarsitul, ci posibilitatea de a face ceva diferit!
Paula_Maria
Postat pe 16 August 2008 21:07
sunt minunate povestioarele voastre.. toate..

Postat pe 16 August 2008 22:03
- Superbe povestioare!!! ...
supermiki
Postat pe 16 August 2008 22:12
credeti sau nu,la povestioara asta mi-au dat lacrimile...super tari...nu stiu de unde le luati...sunt grozave...oameni grozavi cine le-a inventat...e prima oara in viata cand citesc chestii de genul asta...ce ignoranta sunt...mi-e rusine.

Postat pe 16 August 2008 22:23
bucura-te de fiecare clipa in care poti invata ceva bun menit sa te inalte. Si eu le citesc cu placere, chiar daca incerc sa postez cat mai putin aici pt a nu le strica farmecul.
Multumesc inca o data pt ele tuturor celor ce ni le impartasesc si noua.
amme22
Postat pe 16 August 2008 22:26
ma refeream la povestea cu ``uratul`` de motan

Postat pe 16 August 2008 22:32
nu ma pricep prea mult la calculatoare...cum as putea face sa salvez povestioarele in memoria pc?sigur ca ar fi super sa le scriu la mina...

Postat pe 16 August 2008 22:40
Ceea ce va voi povesti acum este o poveste reala.


Buddha cel de aur

Multi ani in urma, o statuie din beton de aproape trei metri inaltime, infatisandu-l pe Buddha a stat asezata in centrul orasului Bangkok, din Thailanda. Nu a fost nici admirata ca obiect da arta si nici nu i se acoda respectful cuvenit pentru o sculptura cu semnificatie religioasa. Vizitatorii din toate colturile lumii isi lasau deseori cutiile goale de suc pe postament, sau isi sprijineau aparatele de fotografiat cand isi schimbau filmul, ori pur si simplu o ignorau.

Intr-o zi, acum mai bina de patruzeci de ani, un calugar budist a luat statuia ca sa o aseze in templul la care slujea. In timpul transportului, statuia a crapat. Pe masura ce buactile de beton cadeau, ceva stralucitor iesea la iveala. Calugarul a inlaturat invelisul cenusiu si nu mica i-a fost mirarea sa descopere dedesubt cea mai mare statuie sculptata vreodata din aur masiv.

Statuia avea o valoare incomensurabila! Si cand te gandesti ca fusese la fel de valoroasa tot timpul!

Iata un caz classic de frumusete ascunsa ... potential neexploatat ... semnificatie nedezvaluita!

Ce exemplu de valoare subapreciata doar pentru ca a fost ascunsa vederii!


MORALA

Fiecare dintr noi cunoaste oameni care ascund aur inlauntrul lor, sub un invelis de beton. Poate esti chiar tu o astfel de persoana!
Fiecare dintre noi se naste cu o zestre unica de talent si potential. Una dintre cele mai dificile sarcini de realizat este aceea de a pretui si pune in valoare ce avem si ce suntem.
Milioane de oameni de pe aceasta planeta au o parere proasta despre ei insisi tocmai ca nu pun pret pe valoarea care se gaseste inlauntrul lor. Ei pun prea mare pret pe aspectele exterioare si nu evalueaza niciodata propria valoare interioara.
O imagine de sine sanatoasa nu depinde de parerile altora, sau de moda ci de capacitatea de a te aprecia cu sinceritate.
Pentru a-ti cunoaste si desavarsi adevaratul eu trebuie sa-ti descoperi calitatile ca sa le poti pune in valoare si sa inveti sa-ti accepti si sa-ti controlezi slabiciunile ...
supermiki
Postat pe 16 August 2008 23:00
sunt o pesimista declarata...incep sa ma transform,cred...bravo tie miki...incantata de cunostinta

Postat pe 16 August 2008 23:04
De la: amme22, la data 2008-08-16 22:26:00bucura-te de fiecare clipa in care poti invata ceva bun menit sa te inalte. Si eu le citesc cu placere, chiar daca incerc sa postez cat mai putin aici pt a nu le strica farmecul.
Multumesc inca o data pt ele tuturor celor ce ni le impartasesc si noua.


- faptul ca ai posta mai mult ... si tu si toti cei carora le plac aceste povestiri ... ar da o mai mare incredere celor care le scriu ca fac in lucru apreciat, ca nu lucreaza la "coop munca in zadar" ...
supermiki
Postat pe 16 August 2008 23:07
De la: babuta, la data 2008-08-16 23:04:31sunt o pesimista declarata...incep sa ma transform,cred...bravo tie miki...incantata de cunostinta

- si eu ma bucur cand intalnesc oameni buni ... oameni speciali ...
supermiki
Postat pe 16 August 2008 23:09
miki, nimic nu e in zadar, insa cand ceva e mult prea frumos nu vreau sa stric farmecul prin cuvinte inutile; sunt sigura ca poti intelege.
amme22
Postat pe 16 August 2008 23:12
ms de raspuns...deja ma simt speciala

Postat pe 16 August 2008 23:13
scriu si eu o pilda mica cu subinteles...

A fost o data o fata oarba care se ura pe sine pentru ca era oarba.Ura pe toata lumea inafara de prietenul ei..
Intr-o zi fata a spus ca daca ar putea vedea lumea.. atunci ea s-ar marita cu prietenul ei.
Intr-o zi norocoasa cineva i-a donat o pereche de ochi. Imediat ea a vazut totul.. si pe baiatul care ii era alaturi, bineinteles .

Acesta a intrebat-o ,,acum ca poti vedea te mariti cu mine,, ? fata a ramas socata cand a vazut ca prietenul ei este orb , si i-a spus : "imi pare rau , dar nu ma pot marita cu tine pentru ca esti orb ".

Prietenul ei ,a plecat cu lacrimi in ochi si i-a spus: "TE ROG SA AI GRIJA DE OCHI MEI...
__________________

Postat pe 17 August 2008 00:20
Arborele care daruieste

Se spune ca a existat odata un arbore batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat.

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batrân se poate îndragosti de ceea ce este mic si tânar, cu
conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic.
Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a îndragostit de baiat. Egoul încearca întotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este însa mare sau mic. Ea îi îmbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a îndragostit de baietelul care venea în fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline; egoul, niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci
când poate darui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac
întotdeauna sa te simti ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.

Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconforteaza..

Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni. De aceea, a început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Iubirea îsi asteapta întotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decât o continua asteptare.

Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci când se poate darui în totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toti cei care cresc în lumea ambitiilor îsi gasesc din ce în ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: "Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poti sa-mi
oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are întotdeauna un scop.
Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: "Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am". Iubirea nu tine niciodata
nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

"Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei
încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani".
Baiatul i-a spus: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de
gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: "Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani". Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti
decât nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta
era în agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si îmbratiseaza-ma".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte".
Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie
copilareasca.

Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine".
Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?"
Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa
stau într-o casa". Singurii care traiesc în case sunt oamenii. Toate
celelalte creaturi traiesc liber, în natura. Cât despre oameni, cu cât casa în care traiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor". Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci când îi sunt taiate
membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în întregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din
nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu".

Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat:
"Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp".
Batrânul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta,
am nevoie de o barca".
Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta
de-a pururi întoarcerea ta".
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si
mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.

Odata, m-am asezat lânga ciot. Acesta mi-a soptit: "Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea
îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj".

Egoul nu întelege decât limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

Postat pe 17 August 2008 00:24
- suuuper! ...
supermiki
Postat pe 17 August 2008 00:53
este un pasaj dintr-o carte a lui paulo coelho.. pe care eu il ador.. care prin cartile lui a reusit sa-mi transforme total perceptia asupra vietii.. si despre care multi superficiali au nesimtirea de a spune ca.. scrie basme si ca e foarte comercial. El nu scrie basme.. cartile lui sunt extrem de profunde.. atat ca incearca sa se exprime uneori prin povestioare de acest gen, pt a fi pe intelesul tuturor

Postat pe 17 August 2008 01:10
mare adevar
mari58
Postat pe 17 August 2008 01:19
De la: oanna81, la data 2008-08-17 01:10:56este un pasaj dintr-o carte a lui paulo coelho.. pe care eu il ador.. care prin cartile lui a reusit sa-mi transforme total perceptia asupra vietii.. si despre care multi superficiali au nesimtirea de a spune ca.. scrie basme si ca e foarte comercial. El nu scrie basme.. cartile lui sunt extrem de profunde.. atat ca incearca sa se exprime uneori prin povestioare de acest gen, pt a fi pe intelesul tuturor
merci...in sfarsit!stiu ce sa caut in librarie

Postat pe 17 August 2008 01:21

Recomandari

Subiect Mesaje Ultimul Mesaj
ce sa cred? 14 De la: nirvana_cukramel 8 Februarie 2009 00:40
buna 9 De la: bestdevilinside 31 Decembrie 2008 15:33
vreti sa ma ajutati si pe mine? 11 De la: cristi_nne 2 Iunie 2009 10:57
compatibilitati 8 De la: deea_andrutza 9 Februarie 2009 14:51
Filmul "The Secret" 69 De la: joana_rise 20 Decembrie 2008 15:31