Eram hotarata sa povestesc in aceste randuri despre invazia de Irinei din cluburile si barurile bucurestene, despre modul in care barbati nascuti in toamna anului 1800 isi gudura barbile carunte pe langa tinere ce le-ar putea fi nepoate ori macar fiice. Prea multe nu sunt insa de povestit despre acestia, prin urmare m-am razgandit si am abandonat subiectul sperand ca acestor barbati le va veni mintea la cap si se vor intoarce la schimbat scutecele stranepotilor. Subiectul pe care il abordez, disperarea, ii include insa si pe ei. Acesti batranei, alaturi de multe alte grupuri sociale cad prada deznadejdii. Singuratatea, durerea, nevoia de confirmare a calitatilor pe care speram ca (inca) le (mai) avem pun stapanire pe noi. Recurgem la gesturi pe cat de disperate, pe atat de penibile. Ne multumim cu orice si cu oricine, cersim atentie, ne resemnam si apoi suferim.

Eu una am cersit atentie. Am primit-o... din partea unui tanar care s-a apropiat de mine si m-a rugat sa pretind ca flirtez cu el fiindca fosta prietena dansa langa noi. M-am conformat. Mi-a fost mila. Oribil... flirtam de mila. La doi pasi departare am observat (ar fi fost imposibil altfel) o superba domnisoara mult mai inalta decat toti cei din jurul sau. Fara a exagera aproximez ca avea mai bine de doi metri. Dansa si ea... alaturi de cel mai urat barbat din club. Erau penibili, el ii ajungea cu nasul direct intre sani. Probabil isi cautase si ea, la fel ca mine, mult timp un barbat pe masura ei, iar mai apoi se resemnase si se multumise cu mult, mult mai putin. Spre ghinionul sau, pentru ea era si mai dificil sa intalneasca persoana potrivita: daca eu visam la un barbat frumos, bland, amuzant si inteligent, pentru ea se mai adauga inca un criteriu de selectie: inaltimea. Nu e usor!

In drum spre iesire am zarit un tanar imobilizat intr-un carucior cu rotile. Radea cu gura pana la urechi si legana o sticla de bere in ritmul muzicii. El se distra in timp ce eu dezertam. Nu m-a mobilizat ideea. Dimpotriva. Am zbughit-o afara din club si m-am grabit spre casa. Pe langa durerea de suflet pe care o aveam inainte de a iesi in acest oras nebun, am capatat si un grozav sentiment de vinovatie. Oare am eu dreptul sa fiu nefericita? Probabil ca nu: am doua picioare functionale, o inaltime medie, o varsta la care inca mai am sanse sa intalnesc persoana potrivita. Faptul ca altii au mult mai multe motive decat mine pentru a fi nefericiti nu m-a oprit niciodata sa ma simt grozav de napastuita. Este adevarat, in Somalia mor copiii pe capete... imi pare rau de ei, dar mi se rupe sufletul la gandul ca am fost parasita. Sunt ingrozitor de egoista. Si plang. Pentru copii si pentru mine.

Oare din ce moment dobandim dreptul de a fi nefericiti? Trebuie sa fim bolnavi incurabili? Ori sa pierdem o persoana apropiata? Ori sa fim napastuiti de soarta? Sau putem fi nefericiti pentru orice nimic. Nu stiu cum este corect... stiu doar ca imi este imposibil altfel.

Toate editorialele Kudika »