#Sharethelove: Iubirea care m-a vindecat

A existat un moment în viața mea când aveam totul planificat. Știam ce urmează să se întâmple - fiecare detaliu, fiecare aspect, fiecare vis ce urma să se întâmple. Totul era atât de ordonat și de frumos încât până și Marie Condo ar fi fost geloasă dacă mă cunoștea. Aveam atât de multe planuri pregătite și abia așteptam să le văd puse în aplicare. Trăiam în visul meu, în acea lume perfectă în care exista fericire pentru totdeauna, până la adânci bătrâneți. Dar, într-o zi, destinul a dat cu mine de pământ... am deschis ochii și m-am trezit. Trăiam cea mai urâtă, întunecată și aproape bolnavă minciună din lume. A durut mai tare decât toate rănile adunate de-a lungul timpului. A durut de nu mai știam cine sunt și nici ce să fac cu viața mea.

Plângeam în vise și mă trezeam fără suflare. Durerea nu mai era doar în inimă, ci se răspândise în tot corpul. Mă dureau oasele, mă durea pielea, mă dureau ochii.

Nu era un vis, era realitate. Era viața mea transformată în coșmar și nu puteam găsi puterea de a ieși din el. Încrederea în oameni îmi fusese pe deplin zdruncinată. Epuizam toată energia pe care o aveam încercând să caut răspunsuri la întrebările mele: cum de nu mi-am dat seama? În mintea mea redam episoade din trecut iar și iar. Mai descopeream câte un secret sau o minciună. Mai primeam câte o lovitură ce îmi aducea și mai multă dezamăgire însă, pe de cealaltă parte, mă împingea mai mult în față și mă ajuta să merg mai departe cu viața mea.

Cu viteza melcului și ajutorul timpului, durerea mea a dispărut. Am acceptat faptul că am trăit o minciună. Inima parcă începea să se vindece și ea. În urmă nu a mai rămas decât cenușă, amintiri și umbre din tot ce a fost. Am dat drumul trecutului și am îmbrățișat cu tot sufletul un nou capitol: prezentul.

Am învățat să am grijă de mine - a fost o adevărată călătorie începută pe care promit solemn că nu o voi încheia niciodată. Am învățat să mă iubesc necondiționat, să nu mă mai învinovățesc pentru faptul că am pierdut ani din viață protejând un suflet diabolic. Am învățat să mă pun pe primul loc și să descopăr cine sunt eu. Am învățat că am pasiuni de care nici nu știam și visuri mărețe pe care abia așteptam să le văd împlinite. Am învățat că sunt mai puternică decât credeam eu și că pot duce mult mai multe.

Acum, privind în spate, mă gândesc la acel an în care am fost doar eu cu mine ca la cel mai incredibil an al vieții mele. Nicio zi nu a fost la fel. Am trăit mai mult decat trăisem in ultimii zece ani adunați. Privesc înapoi și zâmbesc. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am experimentat, pentru durere, pentru lecții, pentru călătorii, pentru oamenii care mi-au fost alături, pentru amintirile create (mvai, și câte amintiri am adunat singură), pentru toate nopțile care s-au transformat în dimineți, răsfoind zeci de cărți de dezvoltare personală și de psihologie, încercând să mă înțeleg mai bine și să mă vindec. Sunt recunoscătoare pentru cele mai sincere conversații pe care le-am avut cu mine însămi. Și, cel mai important, sunt recunoscătoare pentru cea mai pură iubire pe care am cunoscut-o și am dezvoltat-o: iubirea pentru sufletul meu. Sunt recunoscătoare pentru toate cuvintele de încurajare pe care mi le-am oferit atunci când simțeam că nu mai pot. Sunt recunoscătoare pentru că am avut răbdare cu mine și nu mi-am grăbit vindecarea. Sunt recunoscătoare pentru că nu am fugit într-o altă relație, căutând dragostea pierdută.

În acel an m-am schimbat, m-am transformat și am devenit cea mai bună versiune a mea. În acel an mi-am dat seama că nu am nevoie de nimeni pentru a fi fericită - pentru că adevărata fericire (aia specială, magică) începe cu mine și doar cu mine.

În acel an m-am vindecat complet astfel încât să fiu pregătită să dărâm toate zidurile construite în jurul inimii mele și să pot iubi din nou. Mai frumos, mai sincer, mai matur, mai profund ca niciodată. 123