Advertorial Angelica, „profesoara” care convinge copiii fără familie să nu abandoneze școala

A fost educatoare, învăţătoare, profesor suplinitor, director şi inspector şcolar. A stat toată viaţa în preajma copiilor, pentru că îi iubeşte enorm, aşa că nimic nu o poate ţine departe de lucrurile care îi aduc bucurie. Acum un an, a aflat de programul educaţional Ajungem MARI, dedicat copiilor instituţionalizaţi, şi s-a înscris imediat ca voluntar.
Avem o veste bune: și tu poți face bine, iar acum e cel mai potrivit moment. Ajungem MARI a început o nouă campanie de recrutare de voluntari pentru copiii şi tinerii instituţionalizaţi din București și 24 de județe. Un modul de voluntariat dedicat copiilor şi tinerilor aflaţi în sistemul de protecţie – centre de plasament, centre de zi, centre în regim de urgenţă, apartamente de tip familial – durează 8 luni, din 15 noiembrie 2023 până în 30 iunie 2024.
Oricine își dorește să se alăture poate aplica până pe 1 octombrie pe https://www.ajungemmari.ro/devino-voluntar/.
Angelica Tăbăcaru merge în fiecare săptămână la copiii aflaţi în sistemul de protecţie și le oferă din cunoştinţele şi pasiunile sale. Am vrut să aflăm mai multe despre cum arată acest tip de voluntariat, dar şi ce o ţine atât de activă şi dornică să ofere ajutor.
Cum aţi aflat de Ajungem MARI şi ce v-a convins să vă alăturaţi echipei de voluntari?
În urma unei discuţii cu o prietenă, fostă colegă de liceu, jurnalistă şi realizator de emisiuni locale, cu care am lucrat mai mulţi ani. Nu duceam lipsă de activitate nici atunci, dar m-am bucurat foarte mult când am auzit conceptul şi faptul că era un proiect foarte bine organizat, mult mai elaborat. Am fost repartizată unui grup de fete minunate, 4 surori, orfane de ambii părinţi, toate la vârsta adolescenţei, o altă fetiţă de 14 ani, care la acel moment era analfabetă, şi o tânără de 18 ani, premiantă cu coroniţă în clasa a XI-a.
Am făcut voluntariat o viaţă. Îmi place să ajut, să educ, să dau din preaplinul meu şi altora. Îmi place să lucrez cu omul şi mai ales cu copiii. Să faci voluntariat înseamnă să ai cuvânt, să ai disponibilitate, să fii discret, să te implici şi să-i ajuţi pe cei ce au nevoie de tine. Voluntariatul de anul acesta a fost însă altfel, pentru că în spate au fost nişte oameni minunaţi, care te ajutau la nevoie. Materialele puse la dispoziţie, întâlnirile lunare, precum şi experienţa mea didactică, cei 47 de ani petrecuţi în învăţământ, au ajutat foarte mult.
Cum decurge o vizită obişnuită la ele? Ce faceţi împreună?

Socializăm puţin, povestim despre ce s-a mai întâmplat de la ultima vizită, ajut la teme ori de câte ori este cazul (lucrez mai mult cu fetele mai mici), discutăm despre viitor. Întotdeauna am completat educaţia şcolară cum deprinderile de ordine şi comportament civilizat, ţinuta potrivită pentru şcoală, pe stradă sau la un spectacol, îngrijirea corporală, prietenie etc.
Am fost împreună și la Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie şi cel de Ştiinţe Naturale, la Târgul de Crăciun, în parc, la picnic, la concerte de colinde. Le-am pregătit surprize de sărbători, am împodobit bradul de Crăciun împreună, le-am învăţat să facă brăţări pe care le-au oferit cadou colegilor şi profesorilor de 1 şi 8 martie.
Pe lângă ajutorul acordat practic, ce au preluat ele de la dumneavoastră în tot acest timp şi ce aţi învăţat dumneavoastră de la ele?
O mulţime de lucruri! Sunt politicoase, ordonate, îşi vorbesc frumos una alteia.
Eu am învăţat de la ele lucruri extraordinare: modestia, întrajutorarea, calmitatea cu care privesc anumite situaţii, bucuria cu care participă la teatru, la concertul de colinde pregătit împreună şi mersul la colindat de Crăciun şi Paşti, bunătatea lor în a-şi dona hăinuţele rămase mici sau, la rândul lor, de a face voluntariat, donarea de alimente pentru cazuri sociale sau la Şcoala de Vară din cadrul unei biserici. Niciodată nu s-au plâns că ajung să facă asta, deşi şi lor le lipsesc multe. Dimpotrivă! Înţeleg şi ele bucuria de a oferi.
Am câştigat dragostea unor fete, eleve de liceu, aflate într-un moment greu. Am reuşit să o aduc pe drumul cel bun pe Luana, care ajunsese aici dintr-o familie numeroasă, extrem de săracă, plină de necazuri şi vicii, care o trimitea zi de zi la cerşit. La 14 ani, era analfabetă, dar cu mine a învăţat puţin să scrie, să socotească şi, în acest fel, a început să-şi dorească să meargă mai departe la şcoală, la Şansa a II-a. Nadinei, ajunsă în clasa a XII-a, am reuşit să îi explic de ce nu ar trebui să schimbe liceul, aşa cum intenţiona şi să ducă şcoala respectivă la bun final, astfel încât să îşi ia diploma de calificare ca bucătar.

Sigur că nu e mereu uşor, dar pentru asta suntem noi acolo, să le arătăm că nu plecăm la fiecare pală de vânt mai puternică. Când Luana refuza să scrie, să înveţe alfabetul, dorind să se întoarcă în familia abuzivă, m-am gândit că poate ar trebui să renunţ, că nu pot aduce schimbarea pe care mi-o doresc. Din fericire, am mers mai departe.
Dezamăgirile sunt şi ele inerente, dar trebuie să treci peste ele şi să speri că ce ai plantat tu acolo se va simţi la un moment dat. Sunt prea mulţi copii veniţi pe lume fără niciun ajutor, exploataţi de alţii, iar unii dintre ei pot ajunge să ia decizii nepotrivite, ca urmare a traumelor suferite.

Nu sunteţi la prima acţiune de voluntariat. Ce vă motivează în acest sens?

Eu am făcut voluntariat de mică. Am avut mereu exemplul părinţilor mei, care aveau casa deschisă pentru cei aflaţi în nevoie, mergeau la vecinii bolnavi sau cu probleme de sănătate. Îmi amintesc de o vecină imobilizată la pat, care citea foarte mult şi privea pe geam când treceam eu spre sau dinspre şcoală. Eu îi împrumutam şi îi aduceam cărţi de la bibliotecă, dimineaţa îi duceam laptele cald, muls de mama şi mâncare, o mai ajutam la anumite treburi. Celor mai necăjiţi le dădeam hăinuţele noastre rămase mici.
Aşa am făcut toată viaţa, asta le-am transmis şi copiilor mei care, la rândul lor, fac voluntariat. Am mai multă bucurie atunci când dau şi pot ajuta decât atunci când iau. Bucuria adusă unui om aflat în nevoie întrece orice alt sentiment. Niciodată să nu mănânci în faţa copiilor, bătrânilor sau oamenilor necăjiţi dacă nu poţi împărţi cu ei.
Degeaba trăieşti dacă nu te implici în ajutorarea semenului tău. Nu poţi să te declari fericit dacă nu dai din preaplinul tău şi altuia, dacă nu priveşti chipul flămândului când mănâncă pacheţelul întins de tine, dacă nu vezi bucuria copilului când îi dai o jucărie sau ceva de îmbrăcat sau de încălţat.