Multumesc, Simona!

Tu o stii pe Simona Catrina? S-o citesti, scrie dupa sufletu' tau. Astea au fost cuvintele pe care mi le-a spus dirginta candva prin clasa a XII-a. Am citit-o de atunci avida pe Simona Catrina. Radeam cu hohote la cuvintele ei mestesugit intoarse si pe masura ce m-am copt, am inghiti in sec cand imi gaseam cate o spovedanie nespusa nimanui intre randurile ei.

Pana sa o descoper pe ea, scriam lesios si melodramatic, poate si cu poticnirea varstei. Eram tinerica, au coer rapace, si incercam sa fiu serioasa. Din mainile mele ieseau fie poezii de ti se apleca, fie proza de-o rigiditate morala obositoare. Asa credeam eu ca ar trebui sa scrie femeile. Dulce si romantic ca sa fie feminine sau scortos si doct ca sa fie luate in serios. Apoi am descoperit-o pe Simona. De la ea am invatat sa las cuvintele sa curga libere si sa zbiere cand e de zbierat, sa mangaie cand e de mangaiat si in spatele lor, orice ar spune, sa existe mereu urma unui zambet sagalnic.

Foto: 4max, Shutterstock

Am invatat de la ea sa scriu asumat, apasat, din toata inima. Poate ca nu la fel de asumat ca ea, inca am din loc in loc cate o masca. Tot de la ea am invatat sa transform fiecare greseala a vietii intr-un paragraf care ar putea sa aduca un zambet cuiva sau un sentiment de cardasie intr-ale erorilor de judecata amoroasa. Am invatat ca femeile nu trebuie sa nimic, nici macar sa scrie intr-un anume fel.

In toti anii de presa, cititorii mi-au lasat tot soiul de pareri, de incurajari sau de mustrari la articole, de la "Adevarat!", "Ce frumos, ma identific!" pana la "Ce proasta esti, bine ti-a facut!". Cel mai mare compliment l-am primit acum cativa ani de la un domn. Nu mai stiu nici titlul articolului, nici macarr subiectul insa de atunci am pastrat la loc de cinste in memorie cuvintele lui: "Stilul? Simona Catrina. Bravo, esti aproape".

In putinele ore de cand s-a dus dintre noi s-au scris multe randuri despre ea in presa, de femei si de barbati. Toti ii plangeau trecerea dar am remarcat un lucru la femei. Multe dintre ele spuneau acelasi lucru pe care il spun eu de cand sunt redactor, in alte cuvinte poate: Multumesc, Simona, ca mi-ai dat curaj sa scriu! Totusi cred ca cel care a reusit sa o descrie cel mai bine a fost Catalin Tolontan: sufrageta gratioasa si absoluta a presei romanesti.

N-am cunoscut-o bine pe Simona. Ne-am intersectat o singura data la un eveniment, pe la inceputurile mele in presa, acum niste ani buni. M-am tot invartit in jurul ei cu inima in gat si nu stiam daca sa ma duc sa ma prezint. Ce sa-i spun? Buna, Simona, sunt fana ta numarul 1 si te urmaresc de la distanta? Ar fi sunat a obsesie. Buna, Simona, te citesc de cand eram pustoaica? M-ar fi tocat din cuvinte. Chiar si asa, m-am dus la ea, am baiguit ceva anapoda si am taiat-o fuguta, fuguta, rosie in obraji.

Acum, intr-un fel pe care nu il pot explica, ma bucur un pic pentru ca nu am cunoscut-o mai bine. Durerea de a pierde un astfel de om trebuie sa fie enorma si nu cred ca am cuvinte suficient de calde si de potrivite pentru a-i imbarbata cumva pe cei care i-au fost cu adevarat aproape. Nu stiu sa spun acum decat multumesc, Simona!

---