Romeo si Julieta - doar o opera de arta

Revenind la propria mea iubire de atunci, imi amintesc ca am hranit-o cu mandrie, intr-o autoizolare plina de metafore si complacere. Eram solitara prin ceea ce simteam, dar solitara prin propria mea alegere, sentimentul meu nu era impartasit de obiectul dorintelor si fanteziilor mele trubaduresti. Si aparam acel sentiment, era al meu si ma imbogatea, pana cand am ajuns intr-un punct de la care el nu a mai avut nici o legatura cu acel barbat, ci pur si simplu exista si se hranea din tristetile si frustrarile mele crescande, independent de trasaturile lui reale. Avand in vedere tot patetismul pe care l-a implicat starea in care ma aflam, nu pot nega nici o clipa ca ceea ce simteam era dragoste. Dar aceasta dragoste a avut mai mult de-a face cu autofantasmarea, cu multele figuri de stil si literatura romantica. Daca mi-as fi impus sa-l evaluez obiectiv, el nu ar fi avut nici o sansa de la bun inceput. Iar cand povestea s-a sfarsit, era deja prea tarziu, il iubeam si imi era imposibil sa nu sufar. Dar o iubire reala nu se sprijina pe El-Dorado-ul romantic, si cu atat mai putin pe cruzimea celui pentru care ai insemnat prea putin. Este ciudat sa fixam acel om in timp si in memorie epurat de tot raul pe care ni l-a facut, in numele splendorii gamei variate de sentimente pe care ni le-a provocat si sub pretextul ca el a mai adaugat ceva la economia emotiilor intense. Cand firesc ar fi sa privim experienta pur si simplu ca pe ceva nefast din care am invatat, cel putin, ceva care sa ne dirijeze comportamentul romantic pe viitor si sa determine echilibrul intre ceea ce suntem dispusi sa oferim si sa primim.

Am avut un prieten care spunea ca relatiile sale esuau din cauza ca “ma simt permanent atras de femeile care imi dau un sentiment de pericol, sunt ca un fluture care nu se poate tine la distanta de flacara”. Tot el se mai caracteriza, intr-un moment Tuborg, probabil, drept: “...un egoist hedonist. Extrag frumusetea din clipa, ofer si celorlalti, dar pastrez mai mult pentru mine”. Toata aceasta emfaza eufemica pentru a masca teama de o relatie matura, cu un partener real, vazut si iubit in cadrul intimitatii cotidiene; un partener care sa nu fie o inventie a imaginatiei egocentriste, si a carui identitate sa fie in armonie cu imaginea sa in ochii celui iubit, nealterata prin recurgerea la mijloace stilistice in definirea sa si in autocaracterizarea in sine. In caz contrar, cand fiecare se descrie pe sine sau isi vizualizeaza jumatatea simuland penajul flamboaiant al maruntelor eroisme permise intr-o civilizatie care ridiculizeaza maretul, plenitudinea, cei doi ajung mai devreme sau mai tarziu sa nu se mai recunoasca pe ei insisi in contextul “in doi”. Exista teama ca fericirea este partiala si intermitenta, ca iubirea este de multe ori plina de contradictii si dezacorduri, in timp ce visarea te izoleaza de aceste perspective intr-un basm animat lingvistic si frigid emotional - despre tine. Sper ca oamenii sa renunte la oglinzile lor crispate, la autismul lor in culori stralucitoare de carnaval. Sper sa ajunga sa se bucure unul de celalalt, iar clipele petrecute impreuna sa fie un miez pur si frumos, curatat de imperfectiunile vietii in momentele cand facem bilantul ei. Asta inteleg eu, mai nou, prin “Carpe Diem”.

In fond, “Romeo si Julieta” nu a fost decat o opera de arta...

Un articol de Corade

---