Setari Cookie-uri

Cum reușim să trecem peste rușine când vorbim de intimitate și corp? La Teatru! - Spectacolul „De unde vin copiii/adulții?”

Cum reușim să trecem peste rușine când vorbim de intimitate și corp? La Teatru! - Spectacolul „De unde vin copiii/adulții?”

La unteatru se joacă spectacolul de comedie „De unde vin copiii/adulții?”, regizat de Mihaela Sîrbu, o inițiativă a Asociației Tam-Tam și a psihoterapeutului Cristina Dinu Popa pentru eliminarea obstacolelor și facilitarea discuțiilor în ceea ce privește corpul, sexualitatea și relațiile.

La unteatru se joacă spectacolul de comedie „De unde vin copiii/adulții?”, regizat de Mihaela Sîrbu, o inițiativă a Asociației Tam-Tam și a psihoterapeutului Cristina Dinu Popa pentru eliminarea obstacolelor și facilitarea discuțiilor în ceea ce privește corpul, sexualitatea și relațiile.

Spectacolul care îi are în distribuție pe Cătălin Coșarcă, Doina Antohi, Andreea Mateiu și Dan Murzea poate fi descris drept real, educativ, comic și modern. Este un spectacol născut din 10 sesiuni de repetiții, după ce actorii împreună cu regizoarea au luat parte la programul de ghidaj „Cum le vorbim copiilor despre corp, sexualitate și relații?” al psihoterapeutului Cristina Dinu Popa.

Astfel include momente de comedie autentică, cu recuzită minimală și inspirate din experiențele personale ale întregii echipe. Este alert, iar cele 7 scene diferite prezintă și ironizează realitatea rușinii și a eufemismelor asociate cu corpul și sexualitatea prin comedie în versuri, mal-entendu, comedie fizică, și chiar un moment de musical. Spectacolul se bazează pe fragmente din realitate sau universuri paralele, independente unele de celelalte, legate de tema mare a corpului și sexualității și de dorința de a face subiectele serioase mai prietenoase.

Citește și:

Dintre momentele spectacolului se fac remarcate reinterpretarea scenei balconului din Romeo și Julieta, momentul muzical al „Discuției” și scena curtatului din Epoca de Piatră.

Conștientizarea efectului de domino și oprirea acestuia este foarte importantă: adulții de azi vin din copiii de ieri, care vin din adulții de alaltăieri și așa mai departe, purtând în ei tot bagajul de rușine care poate face rău și copiilor de azi.

Spectacolul e fresh și merită văzut, iar sala de la unteatru îi oferă o atmosferă intimă și deschisă. Misiunea de a sparge gheața în fața pudorii este îndeplinită într-o manieră care va face spectatorii să iasă zâmbind din sală. Este un spectacol care merită descoperit față-n față deoarece cuvintele din presă nu-i pot surprinde în mod autentic întreaga energie.

Citește și:

Următoarele reprezentații vor fi pe 30 și 31 Octombrie; 1, 6 și 14 noiembrie, iar biletele pot fi achiziționate aici. Durata spectacolului este de aproximativ 110 minute, incluzând discuția și sesiunea Q&A cu Monica Anastase, președinta Asociației Tam-Tam și psihoterapeutul Cristina Dinu Popa. Este un spectacol destinat în special adulților, dar prezența adolescenților este bine venită (de la 14 ani, însoțiți de un părinte sau singuri, dacă au peste 16 ani).

După spectacol, am pus câteva întrebări Mihaelei Sîrbu (regizor), Cristinei Dinu Popa (psihoterapeut) și Monicăi Anastase (președintele Asociației Tam-Tam), despre provocările care se ivesc atunci când pui în scenă o comedie educativă, dar și despre atitudinile societății cu privire la intimitate și vulnerabilitate.

Citește și:

Care a fost cea mai mare provocare în realizarea acestui spectacol?

Mihaela: Cea mai mare provocare a fost să găsim materialul care ne interesează și apoi să-l facem să funcționeze în contextul tematicii pe care o aveam. Fiind vorba de teatru de improvizație am pornit de la zero, sau nu chiar de la zero, ci de la câteva teme pe care le-am desprins din programul Cristinei.

Monica: Pentru mine a fost o provocare să îmi împac diversele pălării din acest proiect: producător, jurnalist video, omul cu ideea, actriță și prietena tuturor din echipa artistică. Pe de-o parte, artiștii voiau să se asigure că aduc la viață o comedie, pe de altă parte, subiectele abordate pot aluneca repede într-o zonă emoțională serioasă. În plus, niciunii dintre noi nu ne doream să iasă o experiență didactică – pot să vă spun că ne-a reușit foarte bine! Am exersat multă comunicare asertivă și asta a fost greu, fiindcă am o puternică latură de people pleaser.

Citește și:

Cum ați decis scenele finale și ordinea acestora?

Monica: Scenele au fost propuse și improvizate de actori și de regizoarea Mihaela Sîrbu, zisă și Papi. Pe unele care n-au ajuns în spectacol le-am refuzat eu, fiindcă mi se părea un risc mare de a fi interpretate ca vulgare, pe altele le-au refuzat ei pentru că simțeau că nu pot să le joace credibil, nu găseau suficiente puncte de sprijin în personajele sau situațiile respective.

Scenele finale s-au cam ales singure, de la cele mai vechi precum „Greva berzelor” sau „The Talk”, la „Reuniunea”, creată cu două repetiții înainte de premieră, și care a venit la noi aproape în forma actuală, ca un vis din acela lucid.

Ordinea lor este 100% meritul lui Papi, care a dorit să facă o copertă din „Părinți la gardul școlii” și „Reuniunea”, scene cu toți cei patru actori în roluri de oameni cu care spectatorii se pot identifica. Între aceste coperți, celelalte cinci scene au fiecare câte un element neobișnuit, fie că este perioada istorică din „Oamenii peșterilor”, scara nano a personajelor din „Cursa vieții”, referința shakespeariană din „Romeo și Julieta”, stilul muzical din „The Talk” sau penumbra (la propriu și la figurat) din „Greva berzelor”.

Citește și:

Dintre toate scenele și personajele piese care sunt favoritele echipei și de ce?

Cristina: Îmi place scena ”Părinți la gardul școlii” – e destul de mult ancorată în realitate și arată destul de clar cum adulții sunt mai degrabă depășiți de preocupările și nevoile copiilor de astăzi în ceea ce privește corpul, siguranța, intimitatea și cunoștințele despre denumiri științifice.

Mihaela: Nu știu exact care sunt favoritele echipei, dar pot spune care sunt favoritele mele. Ele sunt “Greva berzelor”, pentru modul în care este pus în scenă, pornind de la spațiul foarte strâmt al unei debarale și “Reuniunea”, pentru calitatea emoțională pe care o are, deși este o scenă foarte simplă. Ele sunt urmate foarte îndeaproape de alte scene. Bineînțeles că aceste preferințe sunt foarte personale și am convingerea că nu sunt aceleași pentru echipă sau spectatori.

Citește și:

Monica: Ador „The Talk”, este scena care îmi face pielea de găină și după cincisprezece audiții. Cântecele din ea sunt foarte puternice atât muzical cât și prin versurile scrise de Doina Antohi și Cătălin Coșarcă, și comunică exact ceea ce îmi doresc în acest proiect: „Nu e un lucru tabu / Dacă e sexual / Să știi cum se numește / Și la ce folosește / Să fii acasă / Acasă-n trupul tău.”

Piesa se bazează pe ironizarea pudorii care ne înconjoară în societatea românească. În acest context, cum ați defini intimitatea și vulnerabilitatea, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional?

Cristina: Suntem prima generație care are răgazul și contextul suficient de lin încât să se poată gândi la emoții, intimitate și sexualitate în mod explicit și conștient. Suntem înconjurați de generații întregi de oameni rușinați când vine vorba despre corp, crescuți în frică și vinovăție, crescuți cu normalizarea abuzului și depășirii granițelor corpului sau a celor emoționale. Până nu demult asta era normalitatea, și din păcate în multe case încă mai este.

Pentru intimitate și vulnerabilitate este nevoie de un mediu de siguranță. E important să avem zone doar ale noastre – la care accesul se întâmplă doar dacă noi îl permitem – atât fizic cât și emoțional. De exemplu: baia, camera noastră, respectiv cotloane ale sufletului care sunt doar pentru noi – gânduri și emoții pe care pur și simplu nu le împărtășim.

Cât despre vulnerabilitate... este greu și forțat să vorbim cu adevărat despre intimitate și vulnerabilitate când în cultura noastră ne luăm în considerare doar de la cap până la buric și de la genunchi în jos. Nu știu dacă ironizam pudoarea, ci mai degrabă subliniem rușinarea și învinovățirea asociată unor părți din noi pe care le utilizăm de nu-știu-câte ori pe zi dar pe care le numim rareori și atunci cu termeni considerați vulgari. În acest fel nu avem șansa de a învăța cu adevărat respectul și granițele sănătoase nici pentru noi, d-apoi să le respectăm pe ale celorlalți, și deci nu putem da mai departe copiilor noștri un cadru potrivit pentru conectare, intimitate și siguranță. Și de aici… Povestea se repetă. Hai să facem diferit. Acum putem. Există informațiile și sprijinul necesar pentru asta. Jumătate de drum e deja făcut. Cine e dispus să parcurgă cealaltă jumătate?

Adulții tineri și adolescenții pare că fug de vulnerabilitatea și intimitatea emoțională față de alte persoane, având chiar și o frică de angajament. Este un rezultat al rușinii internalizate? Se deschid mai greu din cauza modului în care au fost crescuți?

Cristina: Cum ziceam mai sus – vulnerabilitatea și intimitatea se creează în spații de siguranță. Oare tinerii și adolescenții noștri au parte de aceste spații? Acceptare? Nonjudecata? Empatie? Curiozitate? Onestitate si deschidere?

În ceea ce privește corpul sau alte subiecte dificile, adolescenții noștri au fost crescuți de adulți care la rândul lor au fost rușinați, îndemnați să reprime emoții și gânduri, să accepte fără discernământ încălcarea granițelor și să considere asta o normalitate. Avem nevoie de timp să mângâiem aceste neajunsuri și să le îndreptăm pentru a putea învăța, ușor-ușor, cum să creăm un spațiu de siguranță și acceptare, deschidere și empatie pentru copiii și adolescenții noștri.

Ce schimbări v-ați dori să vedeți în atitudinea față de intimitate, corp, sexualitate și relații? (Din orice parte: părinți, tineri, autorități, etc)

Cristina: Mi-aș dori adulți deschiși către latura științifică, dornici să aplice lucrurile care au fost dovedite a fi de folos în relația cu copiii – și acasă și la școală.

Mi-aș dori ca adulții – părinți, diriginți, învățători și educatori, bunici și bone, unchi și mătuși și medici – să treacă prin programul “Cum le vorbim copiilor despre corp, sexualitate și relații?” pentru a câștiga, pe de o parte, naturalețea de a vorbi despre acest subiect care modeleaza vieți și, pe de altă parte, pentru a avea informațiile practice, necesare, categorisite pe vârste (deci instrumentele) pe care să le poată da mai departe către copii.

Schimbarea asta atât de necesară ține de noi toți. Oricine ține tăcerea pe aceste subiecte, de fapt, fără să vrea, contribuie la răspândirea rușinii și vinovăției. Copiii au nevoie de noi și de conștientizări legate de corp și identitate, de granițe sănătoase și protecție.
Îmi doresc discuții clarificatoare cu copiii, repetate, adaptate la nivelul lor de înțelegere – și acasă și la școală.
De la autorități? Deschidere să înceapă să facă schimbări – acest subiect nu este unul pe care îl poate da mai departe orice adult, orice profesor. Ne trebuie adulți antrenați și emoțional, nu doar informațional, cum se întâmplă acum, care să știe să creeze și să susțină un spațiu de siguranță, protecție și deschidere, nu doar bifând target informațional. Aș antrena și susține bucuroasă adulții care să poată fi sprijin copiilor în acest domeniu.

Foarte mulți medici și profesori fac adesea „shaming” și consideră că este normal. Cum am putea să-i facem să-și schimbe atitudinea și să înțeleagă că ei ar trebui să ofere un spațiu sigur tinerilor, lipsit de prejudecățile lor personale?

Cristina: Chiar cred că oamenii care sunt în serviciul altora (cum sunt medicii și profesorii) – odată ce au înțeles implicațiile uriașe la nivel social peste generații întregi ale cuvintelor și acțiunilor lor, își vor dori să contribuie. Cei care fac shaming cel mai probabil au și ei o mare suferință – nu ar fi mai bine fără ea? Haideți mai întâi să ajutăm adulții să se maturizeze, căci doar niște oameni maturi pot crește copii echilibrați. Când acești dascăli sau medici care își iau puterea din ironizare și batjocură vor înțelege ce putere imensă, încântătoare și transformatoare de vieți pot avea dacă reușesc să se conecteze cu adolescenții/copiii în loc să îi subjuge, vor deveni dependenți de a face acest bine.

Care sunt planurile de viitor ale spectacolului „De unde vin copiii/adulți?”? V-ați gândit să îl urcați integral pe internet după terminarea reprezentațiilor din noiembrie? Veți căuta finanțare și pentru 2024?

Monica: Pe viitor, vreau să duc spectacolul în turneu prin țară, în special în orășele mai mici. Începusem deja să plănuiesc acest turneu, dar nu am obținut suficiente fonduri și am decis să începem mai „de-acasă”, din București. Cu siguranță voi căuta finanțare în 2024, sunt deschisă la orice companie care vede valoarea unor angajați și a unor clienți mai bine conectați cu propriul corp, mai conștienți de limitele relațiilor lor, și astfel mai încrezători în lume.

Cât despre urcat integral pe internet, recomand episoadele de vlog de până acum, avem behind the scenes, povestea apariției ideii, discuții despre rolul profesorilor în educația sexuală implicită, o repetiție generală, și mai urmează episoade despre premieră, reacțiile publicului și gândurile de final ale echipei artistice.

La finalul spectacolului aveți o sesiune de Q&A. Ce întrebare, impresie sau moment v-a surprins cel mai tare?

Cristina: Cel mai mult mi-au plăcut momentele de dezvăluiri personale, în care niște adulți fără copii au împărtășit cât li se pare de important subiectul, având în vedere că aveau în jurul lor copii și adolescenți care veneau înspre ei cu astfel de discuții și clarificări, neavând adulți de siguranță în familie către care să meargă. Mi-au mai plăcut și părinții care în mod relaxat discutau despre toate acestea fiind de față cu copiii lor cu care au venit la piesă, copii cu care începuseră deja în mod relaxat astfel de discuții și care deci nu erau șocați, mirați sau rușinați de așa un subiect natural și curgător – poate doar puțin încurcați pentru că nu au prins chiar toate glumele și subtilitățile adresate în exclusivitate adulților care nu au avut niciodată discuții cu părinții lor.

Monica: Pe mine m-au bucurat toate momentele în care actorii au împărtășit spectatorilor momente din viața lor de părinți, în care întrebări ingenue ale copiilor i-au prins pe picior greșit și „au improvizat” răspunsuri departe de realitate. Acestea sunt situații reale din viața multor spectatori, și e o bună validare să-i audă pe cei care mai devreme au pronunțat cu multă relaxare termeni științifici precum penis, testicule, vulvă, uter, menstruație povestind acum cât de greu le este în continuare să navigheze situațiile din viața de zi cu zi. Schimbarea vine lent, și asta e în regulă. Cum spune un maestru qigong, „Sunt două greșeli pe care le poți face pe Calea către Măiestria Cunoașterii: să nu pornești, și să nu faci următorul pas.”

Proiectul este co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului București acasă 2023. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa https://arcub.ro/.

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB.

Vizionare placuta


Raluca este absolventă a Literelor bucureștene.


Scrie și editează texte, iar uneori mai exersează câte o limbă străină cu speranța că într-o zi se va putea numi...

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.