Joi seara, in Silver Church, cei patru membrii ai formatiei sud-africane The Parlotones au fost primiti cu surle si trambite si mai ales cu propriul lor megafon rosu proiectat pe ecranul electronic din TSC . Nu stiu cati dintre cei prezenti, multi de altfel, erau fani de cursa lunga, adica aflasera de Parlotones dinainte sa afle de concert, si cati, ca mine, s-au indragostit in clipitele dintre anuntul concertului si seara de joi, petrecute obsesiv pe MySpace si Youtube desigur. Insa cert e ca, daca aruncai un ochi in multime, iti cadea invariabil pe cate-un specimen din tineretul licean al Romaniei, si te-ncerca un sentiment de nostalgie invidioasa: pe vremea mea, abia daca aveam ocazia sa-i aud pe-ai nostri rockeri intr-un Live, daramite pe-ai altui continent.
Realizat de Ioanina
In orice caz, gerul Bobotezei nu s-a strecurat pana in incinta, dimpotriva: “we stood there with our hearts exposed”, dupa cum ne imbiase “Giant Mistake”, si ne topeam putin cate putin cu fiecare noua piesa care fie pleznea mai sa sparga boxele (“Here Comes the Man”) fie se incolacea gratios pe portativele clapelor... De ele – daca tot veni vorba – se ocupa basistul Glenn Hodgson. Completandu-l pe solistul cel cu aer de pusti romantic (idealist chiar, daca ne luam dupa versuri) Glenn aduce dinamicii trupei tenta intunecata care se cere intr-un grup rock. Tatuat si expirand “bad boy” prin toti porii, basistul-clapar aduce Parlotonilor un varf de teribilism binevenit.
