Si-a mintit fiul ca duce cainele familiei la o plimbare. Ce a urmat? Mi-au dat lacrimile

Cand eram un catelus, te distram cu nazdravaniile mele si te faceam sa razi non stop. Imi spuneai ca sunt copilul tau si, in ciuda pantofilor pe care i-am ros si a pernelor distruse, am devenit cel mai bun prieten al tau. Ori de cate ori eram “rau” ridicai degetul la mine si ma intrebai “Cum ai putut face asta?”, dar apoi iti parea rau si ma mangaiai pe burtica.

Mi-a fost greu sa ma invat cu viata in apartament, erai foarte ocupat… insa ne-am descurcat impreuna. Imi amintesc de acele nopti frumoase in care dormeam langa tine in pat, iti ascultam povestile si visele secrete… credeam ca viata nu poate fi mai frumoasa.

Mergeam la plimbari lungi prin parc, ne opream pentru inghetata (eu primeam doar cornetul pentru ca imi spuneai ca “inghetata nu este buna pentru catei”) si stateam si dormeam singur toata ziua doar pentru ca timpul sa treaca mai repede pana cand veneai de la munca.

Treptat, ai inceput sa petreci tot mai mult timp la locul de munca… apoi ai vrut sa iti gasesti si un “partener uman”. Am asteptat cu multa rabdare, chiar daca aveam inima zdrobita si eram dezamagit. M-am bucurat pentru tine cand ai gasit acea persoana careia ii zici “suflet pereche”.

Ea, acum sotia ta, nu este o mare iubitoare de catei – insa am primit-o in casa noastra si am incercat sa ma apropii de ea. Am fost fericit pentru ca si tu erai fericit. Apoi au venit bebelusii si eram fascinat de mirosul lor. Am vrut sa am grija de ei… doar ca ea era ingrijorata ca i-as putea rani si de cele mai multe ori ma tineati inchis in alta camera. Oh, cum sa ii ranesc pe acei pui de oameni dragalasi?

Pe masura ce cresteau, eu deveneam prietenul lor. Se agatau de blana mea si se ridicau in picioarele nesigure, imi bagau degetele in ochi, imi verificau urechile si ma lasau sa ii miros. Mi-a placut totul la ei, mai ales atingerile lor… pentru ca atingerea ta era tot mai rara – si i-as fi aparat cu viata mea, daca era nevoie.

Ma strecuram in paturile lor, le ascultam visele secrete si grijile… asa cum faceam si cu tine. Mai tii minte?
Acum vreti sa va mutati in alt oras si ea spune ca nu ma puteti lua si pe mine. Ai luat decizia corecta de a iti intemeia o familie, dar ai uitat ca inainte eu eram familia ta.

Am fost fericit ca m-ai scos la plimbare cu masina pana cand am vazut ca am mers la adapostul de animale. Mirosea a caini si pisici, a frica, a disperare. Ai completat actele si ai spus: “Stiu ca veti gasi o casa buna pentru el.” Ei au ridicat din umeri si ti-au oferit o privire indurerata. Ei stiu realitatea; stiu ca un caine de varsta mijlocie isi gaseste cu greu (sau poate niciodata) o alta familie.

Trebuia sa tragi zgarda din degetele fiului tau in timp ce el striga: “Nu, tati! Te rog sa nu imi iei cainele!” Si eram ingrijorat pentru el si pentru lectia asta dificila pe care i-o dadeai… despre prietenie, loialitate, dragoste si responsabilitate. Ti-ai luat la revedere de la mine fara sa te uiti in ochii mei si, politicos cum esti, ai refuzat sa iei zgarda si lesa cu tine.

Femeile la care m-ai lasat clatinau din cap si se intrebau: “Oare cum a putut?”

Stiau ca daca nu ma ia cineva, voi fi eutanasiat… sunt foarte atente cu noi, ne dau sa mancam, insa eu nu mai pot manca de cateva zile.

La inceput, de fiecare data cand cineva trecea prin fata custii mele, ma repezeam in fata… in speranta ca tu erai… apoi am renuntat sa mai sper. Mi-am dat seama ca nu pot concura cu puii fericiti care se zbenguiau prin alte custi. M-am retras intr-un colt departe si am asteptat…

Am auzit cum pasii ei se apropiau de cusca mea… m-a dus intr-o camera separata; o camera alba in care era multa liniste. M-a asezat pe masa, mi-a frecat urechile si mi-a spus sa nu imi fac griji. Inima mea batea repede stiind ce urma sa se intample… insa era un sentiment de usurare. A pus ceva in jurul gatului meu si am vazut cum o lacrima ii curgea pe obraz… a bagat un ac usor in mine… am simtit intepatura si cum lichidul rece curge prin corpul meu.

Am dat pentru ultima oara din coada si am incercat sa o intreb “Cum mi-ai putut face asta?”… insa aceasta intrebare nu era pentru ea, ci pentru tine, dragul meu stapan.

Nu mai aveam putere, asa ca m-am linistit, am inchis ochii si am adormit.

foto prima pagina: Annette Shaff, Shutterstock

---