Jurnalul unui barbat părăsit de soție

Am venit la tine ca să înțeleg ce pot să fac mai departe. Acum câteva luni m-a părăsit soția, lăsându-mă cu fetița noastră de 15 ani singuri acasă. Am să fiu sincer și am să-ți povestesc totul.
Soția mea s-a născut într-o familie în care nu a cunoscut iubirea. Mai are un frate care a fost crescut de părinții lor exclusiv primind tot ce aveau ei mai bun. În timp ce ea, a fost aruncată într-o cameră din fundul casei, în aceeași casă cu părinții ei, în grija bunicii care i-a oferit ce a putut și ea.

Când am cunoscut-o nu știa ce înseamnă dragostea. Nu putea oferi și nu înțelegea când îi ofeream eu. În primii ani am crezut că se va schimba. Credeam că din cauza faptului că nu aveam împreună nimic, dar și traumelor de acasă, va învăța și ea să ofere. M-am mințit ani de zile că voi putea primi și eu, de la ea, un pic de afecțiune, de dragoste, de încurajare.

Eu am luptat în permanență cu viața, dorindu-mi o carieră care să ne aducă tot ceea ce nu aveam. O casă, o mașină, excursii și bijuterii. Anii au trecut, am început să îmi construiesc o carieră stabilă și bunurile pe care le visam am început să le avem. În tot acest timp, îi făceam complimente, cadouri, excursii. Dar ea nu se bucura de nimic.

Tot eu am fost cel care a susținut-o să facă o facultate și i-am găsit mai multe locuri de muncă. Mai multe pentru că nicăieri nu îi plăcea, nimeni nu o mulțumea și toată lumea avea ceva cu ea.
Mai mult decât atât, în 22 de ani, nu am reușit să avem o discuție de 30 de minute despre orice. Nu îi place să vorbească despre nimic. Nu dorește să comunice în niciun fel.

După mai bine de 15 ani de relație, am început să consum alcool. La început cu prietenii, mai apoi din ce în ce mai des. Simțeam că nu mai pot să lupt singur pentru doi. Simțeam că tot ce fac este degeaba, pentru că ea era în permanență nemulțumită, supărată, obosită, tracasată. Eu nu mai aveam timp să mă plâng de nimic, pentru că țineam cu dinții să realizez totul, crezând că având tot ce își dorește va putea și ea să ofere afecțiune.

Am stat împreună, până când a plecat, 22 de ani. Ea s-a ocupat de copil, de treburile casei și de muncă. Eu am ajutat-o mereu în casă, la creșterea copilului, cautându-i în permanență un loc de muncă care să o bucure. I-am cumpărat cadouri, am dus-o în excursii însă nimic nu a putut să o facă să ofere un dram macar de afecțiune.

Din cauza alcoolului, a sentimentului că trag de unul singur și pe fondul faptului că, de când am cunoscut-o nu am reușit să scot de la ea, orice am făcut, un dram de afecțiune, am ajuns să fac scandal, certuri pe aceeași temă: oare tu mă iubești? Oare poți oferi și tu afecțiune?

De-a lungul vremii mi-a reproșat faptul că nu o lăsam să facă ce vrea. Mai exact, nu am fost de acord să iasă cu cei de la firmele la care a lucrat, neînsoțită. I-am explicat faptul că, o femeie căsătorită nu iese cu colegii neînsoțită, conform Codului bunelor maniere. Așa cum am făcut și eu de altfel. Oriunde eram invitat, o luam cu mine. Ea însă a considerat că îi restrâng libertatea.

A cunoscut o colegă divorțată, care a convins-o că eu sunt răul cel mai mare. Alături de ea voia să se simtă liberă. Iar eu nu am fost de acord. A fost cumva picătura care a umplut paharul.
A plecat.

În ceea ce o privește îi doresc doar binele. Îi doresc din suflet să întâlnească pe cineva care să o ajute să descopere iubirea adevărată, pe care, alături de mine nu a reușit să o simtă nicicum.
La început am suferit ca un câine. Odată cu trecerea vremii, venind la tine în psihoterapie am înțeles cu ce am greșit și am început să mă apreciez pentru cine sunt și pentru ceea ce cred că merit cu adevărat. În fond, nu îmi doresc decât iubire și comunicare.

Acum am cunoscut câteva persoane dar nu vreau să mă mai aventuriez până când nu ajung, la ceea ce mi-ai spus mereu: predictibilitate și omogenizarea valorilor partenerilor. Vreau să mă cunosc dincolo de relația eșuată. Vreau să experimentez și să îmi găsesc un suflet pe care să-l iubesc primind la rândul meu iubire. În fond, așa cum spuneai și tu,

---