Marchizul de Sade: mai sadic la film decat la teatru

Pe 23 martie se vor implini 5 ani de cand se joaca “Marchizul de Sade” pe scena teatrului Odeon din Capitala, asadar am considerat ca merita sa ii fac marchizului o vizita inainte sa-si inchida definitiv “pravalia” perversa – nu stiu daca se va intampla curand, insa oricum o viata atat de lunga in topul preferintelor amatorilor de teatru trebuie sa aiba un motiv solid, iar eu ma hotarasem intr-o seara curioasa de joi sa il dibuiesc. Poate si pentru ca scriitura lui Doug Wright, o expunere la scena deschisa a carismei bolnavicioase exercitate de tabuuri asupra mintii umane, beneficiase in 2000 de o preschimbare in scenariu si o ecranizare multipremiata. Mi-am propus, cu jumatate de gura, sa ma abtin de la paralelele prea la-ndemana intre filmul “Quills” si piesa “Marchizul de Sade” – ce-a rezultat, deci, este exact asta: o paralela, din care piesa regizata de Beatrice Rancea nu iese atat de sifonata precum si-ar imagina fanii filmului.

Realizat de Ioanina

Acestea fiind zise, nu putem sa trecem cu vederea regia iscusita a lui Beatrice Rancea, care reuseste sa pastreze momentele-cheie la fel de captivante precum le imaginase Wright – in ciuda limitarii ei spatiale la o scena, mereu reciclata cu alte decoruri, rareori indeajuns de concludente. Azilul de nebuni rasuna cu ecouri lugubre si clinchete rascolitoare de gratii, mereu mai patrunzatoare pana la inevitabilul punct culminant cand pacientii ajung sa puna stapanire haotica pe “colivia” lor. La povestirea finala, ansamblul de nebuni, cu disonantele lor de cor diavolesc, zgarie timpanele cu o furie comparabila (ca efect asupra spectatorului) cu placerea scabroasa, extaziata, (auto-)mutilanta a omologilor din film.

Vizionare placuta

---

Kudika
25 Februarie 2010

Echipa Kudika