Sunt Lorena și m-am schimbat datorită unei relații.

Sunt Lorena și m-am schimbat datorită unei relații.

Știți că sunteți într-o relație toxică când căutați aproape zilnic articole de genul „Cum ies dintr-o relație toxică?”, „7 semne că te afli într-o relație care îți face rău” și așa mai departe.

Astăzi vreau să vorbesc și eu despre acest subiect pentru că am trăit într-una care m-a epuizat fizic și psihic. Problema cea mai mare a unui om care e într-o relație toxică, e că îi place să stea acolo, se simte dependent de suferința prin care trece și se agață de clipele fericite pe care le-a trăit alături de partener/ă. Dar haideți să vă spun povestea mea.

Dacă ați citit și articolul anterior, știți deja că prima și singura mea relație serioasă a început pe Tinder. Locul în care nu te aștepți să găsești omul pe care să îl consideri „jumătatea ta”. Dar cum o să vă obișnuiți, eu sunt un caz special întotdeauna. Nu știu dacă e vorba de ghinion, de vrăji puse sau de chakre dereglate, dar ceva sigur este acolo.

Să ne întoarcem la oile noastre și să recapitulăm puțin. M-am implicat într-o relație care nu mă așteptam să devină serioasă. Sinceră să fiu, nu aveam nici măcar o așteptare de la relația sau omul căruia urma să îmi dedic aproape un an de zile. Am început stângaci amândoi, niciunul nu avea experiența unei relații și cred că amândoi analizam prea mult lucrurile care trebuiau să vină natural.

Țin minte prima întâlnire: mă întorceam de la festivitatea de deschidere a Facultății de Jurnalism, purtam tocuri, cămașă, sacou și eram machiată de zici că ajungeam la nuntă, nu la o întâlnire. El era ușor emoționat, l-am citit din prima clipă în care ne-am intersectat privirile. Nu am de ce să mint, îmi plăcea mult fizicul lui: înalt, nu prea slab, nici prea gras, creț și cu buzele mari. Mă întrebam „Ce îmi mai pot dori de la un băiat?”. Acum dacă aș răspunde la întrebarea asta, aș țipa în gura mare „ASUMARE”, pentru că asta a fost baza tuturor problemelor pe care le-am avut cu acest tip care mi se părea decupat dintr-o revistă. Am fost la un fast-food pentru că una dintre plăcerile mele vinovate este mâncarea, însă nu era chiar locul unde doi oameni au să își unească destinele pe o perioadă (ne)limitată. Primele întâlniri au fost drăguțe, nu extraordinare, nu groaznice, doar drăguțe. Îmi plăcea să petrec timp cu el, era amuzant, carismatic, iar eu eram extrem de fericită în jurul lui. Mă îndrăgostisem.

Și pentru că mă îndrăgostisem, pot spune că o luasem puțin ”pe arătură”, cum se spune la mine la Moldova. Și o luasem departe pe arătură pentru că singurul meu gând de când deschideam ochii dimineața și până îi închideam era Tudor. Deja întreaga mea viață mi-o vedeam cu el, zâmbeam încontinuu când îi pronunța cineva numele și vorbeam despre el de parcă mi-a deschis ușa spre noi orizonturi. Primele luni de relație au fost paradisul pe pământ. Și adoram să trăiesc în acea lume în care personajul principal era iubitul meu.

Dar cum ce e frumos durează puțin, certurile au început să apară. Eu mă gândeam prea mult la viitor, iar el se gândea prea puțin la viitorul lui cu mine. Nu reușeam să ajungem la un punct comun indiferent de discuțiile pe care le aveam. Inițial, fiecare discuție avea același subiect: să ne asumăm mai mult faptul că noi avem o relație și se încheia cu aceeași concluzie: suntem tineri, avem timp să ne gândim la viitor, hai să ne distrăm. Și ne distram azi, ne distram mâine, până când intervenea ceva serios și iarăși ne împotmoleam în același punct care deja era o rutină.

După câteva luni de certuri zilnice, am făcut pasul care ne-a făcut să vedem ce eram, de fapt, unul pentru celălalt: ne-am mutat împreună. Cred că a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla, iar lunile petrecute în aceeași cameră au fost cele mai frumoase din viața mea. Eram cu totul alta, fericită mereu, responsabilă și plină de idei. Am reușit să mă angajez în acest timp, să am note extrem de mari la facultate și să îmi dedic tot timpul liber omului care îmi schimbase viața cu totul. Îl iubeam nebunește, nu știam ce se va întâmpla cu mine dacă el va dispărea din viața mea și nici nu voiam să mă gândesc la acest lucru. Însă socoteala de acasă, nu prea s-a potrivit cu cea din târg și a trebuit să ne mutăm separat din cauza unor probleme financiare.

Ajunși în punctul în care nu ne mai puteam spune „somn ușor” decât prin mesaje, bineînțeles că au reapărut și certurile, iar odată cu ele și despărțirea noastră, cel mai urât capitol din viața mea. Dacă înainte credeam că va fi greu să mă descurc fără Tudor, acum eram convinsă de asta. Nu reușeam să dorm, nu reușeam să nu mă gândesc la el, iar în cazul lui (deși nu l-am întrebat niciodată, însă simțeam), era cam la fel. Îmi era dor de el și lui de mine, însă dragostea noastră deja era consumată în prea multe certuri. A fost o perioadă teribilă din viața mea. Nu puteam să cred că omul ăsta, în care investisem atâta dragoste, plecase subit de lângă mine și nu acceptam o secundă ideea că noi nu mai suntem împreună. Mi-am înecat amarul în prieteni, învățat și muncă, iar el în antrenamente și călătorii. Nu cred că suporta gândul că suntem la trei străzi distanță și nu ne întâlnim, așa că prefera să părăsească Bucureștiul de câte ori avea ocazia.

Timpul, distanța și faptul că încă vorbeam cred că mie mi-a făcut bine, deși toată lumea din jur îmi spunea să nu îi mai răspund la mesaje. A fost prima mea dragoste, l-am iubit mai mult decât pe mine, iar astăzi pot spune că îi mulțumesc pentru experiența de viață pe care mi-a dat-o. Sunt sigură că o să îl iubesc și să îl respect până la sfârșitul lumii. Da, am spus „lumii”, nu „lunii”.

foto prima pagina

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:


Setari Cookie-uri