Elena ”Gilly” Trîncă: 'Feminitatea trebuie sădită în interior'

Gilly este o femeie care prin tot ceea ce face-dans, fitness, poezie, aduce frumosul și bucuria în viețile celor din jur. Am stat de vorbă despre vise împlinite, feminitate, poezie și viață.

Ce a fost mai întâi? Dansul, sportul sau poezia?

Sunt o norocoasă! Toate aceste talente m-au ales ele pe mine, m-am născut cu aceste daruri, iar ulterior am ales să le fructific, să investesc în mine pe cât mai multe planuri, să-mi urmez vocea interioară. Se spune că toți ne naștem cu un dar, iar scopul vieții este să-l descoperim și să-l dăm înapoi lumii, mai ales dacă acest dar poate face lumea un pic mai bună, mai frumoasă. Îmi place să cred că la mine e valabil în toate cele trei activități. Așadar, prima dată a fost dansul, apoi sportul, apoi poezia.

Cum ți-ai descoperit fiecare din aceste talente?

La 18 ani m-am mutat în Bucureșți la facultate având, că orice tânăr provincial care urcă primele trepte ale vieții un bagaj mare de visuri. Visam pe atunci să devin inginer constructor. Dar viața avea alte planuri cu mine. Știam în sinea mea că nu am să fiu genul de om care muncește 8 ore pe zi la un birou și-și urăște șeful și jobul. Am ales să-mi urmez pasiunile. La 21 ani, încurajată de toți prietenii mei, mi-am luat inima în dinți și m-am prezentat la un casting pentru o trupă de dans. L-am luat și de acolo totul s-a legat: am intrat în această lume artistică atât de frumoasă, am colaborat cu mulți artișți de la noi și câțiva din afară la concerte, emisiuni, videoclipuri. În curând se împlinesc 9 ani de când trăiesc pe scenă, de când nu am sărbători libere, de când fac Crăciunul și Revelionul alături de colegii mei în dubă, alergând între concerte. Îmi place să fiu în lumina reflectoarelor. E o viață frumoasă dar foarte obositoare și necesită multe sacrificii.

Ulterior a apărut sportul. Pe la 24 de ani am început să merg la sală, m-am îndrăgostit de mișcare și mi-am zis: "gata, asta e pentru mine, trebuie să fac ceva!" Am trecut atunci printr-o întâmplare nefericită și sportul a funcționat că o terapie. Mi-am dat seama că impactul este nu doar la nivel fizic, cât mai ales la nivel mental. Sportul m-a salvat. Și a început călătoria. Am urmat cursuri de antrenor de fitness și eram din ce în ce mai fascinată de această lume. Provocarea a venit când am mers la audiții la Worldclass. E un nume de referință care oferă un cadru profesionist și servicii de cea mai înalta calitate, așa că m-a scos din zona mea de confort. A fost o realizare și un vis împlinit când am intrat în echipa lor. Au trecut 4 ani de când fac parte din această echipa de oameni frumoși și dedicați care îmbunătățește starea de sănătate a românilor. Plăcerea de a lucra cu oamenii și de a-i vedea zâmbind și depășindu-și limitele e aceeași ca în prima zi, poate chiar mai mare. Așa e când iubești ceea ce faci.

Cât despre poezie, mereu am avut înclinație către scris, am și acum câteva schițe de când eram copilă. Poezia este o artă, iar arta nu se naște din fericire. Știm cu toții că cei mai mari artișți, fie ei scriitori, pictori sau muzicieni au trăit vieți intense, dramatice. Știu, e un mix ciudat: fitness și poezie romantică la un loc. Mușchi și sensibilitate. Vorba unui prieten: "eșți cea mai mare antiteză care poate există într-un om."

Știu că ai câștigat deja premii literare. Cum ți-ai luat inima în dinți să participi?

Adevărul e că toți avem o lume interioară, a noastră, însă societatea de astăzi ne învață că trebuie să arătăm lumii doar partea "cool", cât suntem de fericiți, de frumoși și de realizați. Dar în spatele cortinei toți avem eșecuri, melancolii, regrete, tristeți, traume, momente de singurătate. Factorul declanșator al acestor trăiri interioare a fost în cazul meu pierderea ambilor părinți, la o perioada foarte scurtă unul după celălalt. Am început să scriu pentru că simțeam că nimeni nu mă poate înțelege, că nu reușesc să exprim stările mele de tristețe decât așa, în versuri. Și din nou a funcționat ca o terapie. Eram doar eu și poezia. În sfârșit, nu mai eram singură. Lirismul te poate elibera dar te și duce pe culmi abisale greu de suportat. Vorba lui Cioran: "Un singur lucru dureros există în tristețe: imposibilitatea de a fi superficial.”

Mult timp am scris și nu a știut nimeni despre scrierile mele, nici chiar cele mai bune prietene. Mi-era teamă să-mi arăt slăbiciunile. Până când terapeuta la care mergeam atunci mi-a deschis ochii și m-a încurajat să mă accept și să mă arăt lumii așa cum sunt. Fair enough!

Am început să iau scrisul în serios și să-mi adun poeziile cam de 2 ani încoace. Îmi deschideam aripile. Și sufletul. Nopți nenumărate, până la răsărit, cu coala și pixul în mâna. Versurile curgeau. Nu gândeam nimic. Cinci minute. Atât îmi lua să scriu o poezie. Intrăm în lumea interioară și totul venea de la sine. Apoi, a apărut visul: un volum de poezii. „Ok, dar cum fac să mă conving că sunt demnă de asta?” m-am întrebat. De publicat poate publică oricine, cu niște bani în buzunar. Scriitor nu te numeșți atunci când publici, ci atunci când creezi ceva ce atinge sufletele oamenilor.

Și a venit prima provocare poetică: Festivalul Național de Poezie "Porni Luceafărul" de la Botoșani, unde am obținut premiul editurii "24 de ore de literatură" și al Revistei Simpozion, în iunie anul acesta. Primii mei pași în lumea poeziei i-am făcut chiar în casă memorială a Ralucăi Iurașcu, mama poetului Mihai Eminescu, de la Joldesti-Vorona, unde mi-a fost înmânat premiul.

Ulterior, am început să particip la recitaluri poetice ale cenaclurilor din Bucureșți, iar acum o luna am primit premiul Revistei Hyperion în cadrul concursului național de poezie "Costache Conachi" de la Tecuci. Pregătesc materiale pentru a publică în aceste reviste, iar volumul de poezii este în lucru. Între timp, mă puteți găși pe pagina mea de Instagram.

Cum și când faci loc pentru fiecare dintre aceste talente ale tale să se manifeste în viață ta?

Sunt un om activ, implicat și perfecționist. Nu-mi place să stau degeaba pe canapea. Îmi place să știu că am un scop și că muncesc pentru el. Nici nu ating bine un target că deja îl setez pe următorul. Da, uneori e obositor, ajung să nu mai am timp pentru mine deloc. Dar dacă m-ai întreba, ți-aș răspunde că prefer viața asta agitată, deoarece îmi trăiesc visurile. Nu unul, ci mai multe. Câți oameni au șansa asta? Sunt recunoscătoare că întreprind activități atât de frumoase care-mi hrănesc sufletul. Dacă iubești ceva, e ușor să-ți faci timp pentru acel lucru. Sala îmi ocupă în medie trei ore pe zi, în restul zilei merg la repetiții sau la filmări, iar în weekenduri sunt plecată uneori la concerte, particip la recitaluri poetice sau concursuri. Procesul creației poetice are momentul lui „noaptea nesfârșită”, pe care am tot menționat-o în scrieri, când rămân doar eu cu gândurile mele. Mai greu e când inspirația vine la 4 dimineață, iar eu la 7 trebuie să mă trezesc să merg la antrenamente. 

De ce avem nevoie de poezie?

Din păcate, trăim vremuri în care volumele de poezii sunt uitate pe rafturi prăfuite. Câtă lume mai citește poezii? Câtă lume mai cumpără volume de poezii?

Suntem grăbiți să ne ducem traiul de zi cu zi și mulți, când ajung seară acasă de la muncă, sunt sufocați de sentimentul neîmplinirii. Cu toții am trăit cel puțin o dată în viață acest sentiment de nimicnicie. Și atunci e momentul când începi să îți pui întrebări existențiale și să realizezi că în viață contează lucrurile mărunte, gesturile mici, liniștea sufletească. La bază, totul e simplu. De acolo ne-am născut toți, din simplitate. Iar poezia este un mod minunat de a pătrunde în toate stările pure sufleteșți. Poezia mângâie și vindecă. Prin poezie, nu mai ești singur. Te contopești cu stările scriitorului, te regăsești, te simți înțeles, îți hrănești sufletul.

Cum arătă feminitatea prin ochii tăi?

Suntem un cumul al trăirilor noastre și al felului în care reacționăm la ceea ce ni se întâmplă. E un subiect amplu. Feminitatea este o atitudine, o stare de asumare, libertate, acceptare de sine, delicatețe, elegantă în gândire și în gesturi.

Cum îți cultivi tu feminitatea?

Prin naturalețea cu care întreprind activitățile din viață mea, prin modul în care interacționez cu oamenii și îi ajut să devină o varianta mai bună a lor, prin schimbul de energie pe care îl am cu ei. Dansul, de exemplu, este un mod extraordinar de a te exprimă și de a-ți explora trăirile; poezia îmi lasă sensibilitatea să iasă la iveală, iar prin activitatea sportivă elimin energia negativă, rămân disciplinată, îmi îmbunătățesc imaginea de sine, am grijă de felul în care arăt. În timpul liber, încerc să mă îmbogățesc pe plan cultural: citesc, merg la teatru sau la evenimente de dezvoltare personală.

Cum putem folosi mersul la sala pentru a fi mai feminine?

Știu că nu e răspunsul pe care îl aștepți de la o antrenoare de fitness, dar legătura dintre sală și feminitate este destul de mică. Da, făcând sport, mâncând sănătos și având grijă de felul în care arăți dovedește un respect de sine și o disciplină pe care nu oricine le are. E frumos să fii frumos și la exterior. E un bonus, că să zic așa. Dar feminitatea trebuie sădită în interior.

Care este cea mai mare bucurie a ta din toamna asta?

Obținerea premiului Revistei Hyperion la concursul național de poezii « Costache Conachi » de la Tecuci, în luna octombrie.

---