lumea copiilorfoto: Evgeny Atamanenko, Shutterstock

Parerea lui Radu: Imi plac femeile care stiu sa danseze prin viata

Ma uit la copii, ma uit la parintii lor, ma uit in jur in sensul acesta: noi construim mai degraba lumea care urmeaza, decat pe cea in care suntem. Lumea pe care o locuim e ceea ce au reusit parintii nostri.

Jerry Seinfeld povestea bine, tineti cont ca bebelusii acestia sunt aici sa ne ia locul. Cel mai rau ma incurca starea asta de fatalism in care rancezim. Ati auzit de multe ori: “astia din generatia asta sunt…” si aici urmeaza o lamentatie de regula. Ceva ce nu e cum trebuie. “Asa sunt generatiile astea”.

Am avut la un moment dat un schimb de replici intr-un interviu cu Simona Gherghe. O dau asa, exemplu, ca e un bun exponent al felului in care se instaureaza uratul in lume. Ea are un tip de eleganta. Un tip estetic de a fi. Are un fel de nevinovatie. Are chiar un sarm. Un fel elegant de a rosti. Si de la inaltimea acestor atribute face ceea ati vazut ca face. Uratul in lume vine cu sarm, cu duiosie. Vine cu estetica. Si mai vine cu ceva. Vine cu senzatia ca asa e lumea. N-ai ce sa-i faci. Am intrebat-o intr-un interviu, la final, citand din ceva ce povestise ea pe blogul ei, despre parintii sai. Despre cum au reusit s-o creasca frumos, intr-o lume mai putin frumoasa. Si plecand de aici, a venit intrebarea: lumea nu e, Simona, si asa cum o facem? Si ea mi-a raspuns ferm: “Radu, daca tie ti se pare ca putem schimba lumea te inseli”. Vedeti, senzatia asta de fatalism pe care am sesizat-o ca plan general. Si atunci i-am zis: “Pai in rau, vezi tu, in rau o putem schimba”. Deci practic traim in fatalismul asta, nimic bun nu putem face. Atunci sa facem rau. Cu asta nu pot fi de acord. Lumea copiilor nostri e lumea pe care noi o lasam. Mirarile noastre fata de generatia asta sunt felul nostru de a ne disculpa discret. Ne miram nevinovat. Cand constatam de exemplu o sexualizare excesiva a lor inca de mici, sa stiti ca e ceva ce noi am facut sa fie asa.

Lumea care urmeaza e ceva ce noi am lasat dupa noi. E ca o camerera de hotel pe care o predam. Doar ca nu vine nimeni sa faca ordine dupa noi. E ca o camera de hotel pe care cu totii o lasa in urma un pic mai greu de locuit decat era cand am primit-o.

Foto prima pagina: KonstantinChristian, Shutterstock

Parerea lui Radu: E ceva in felul nostru de a fi care ne indeamna sa vedem povesti
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: