Orice pledoarie despre personalitate are această concluzie festivă și ușor drastică, “fiți voi înșivă!”. Ideea e bună, nu o contrazice nimeni. Fii tu însuți, toți ceilalți sunt deja antamați. Dar, tot în discursul celor ce teoretizează viața, apare brusc, spus la fel de natural, părând la fel de decisiv: aveți grijă ce modele vă alegeți! Și cum stăm noi în fața acestor două idei, brusc constatăm cu stupoare că sunt contradictorii. Să fim noi înșine, dar mai ales să ne alegem bine modelele în viață.

Aceasta este probabil cea mai frumoasa poezie scrisa vreodata

Fii tu insuti

De la început ne tot propunem cine să fim în funcție de ce vedem în jur. Copiii cu asta se ocupă. Sunt tot felul de personaje. Devin tot felul de personaje. E o primă formă de interacțiune cu lumea, imită lucruri întâmplate în jur. Și se imită între ei. Asta cu mult înainte să afle cine sunt, încearcă să devină tot felul de variante ce îi sunt vehiculate în jur. Probabil cel mai greu lucru în viață e să afli cine ești. Și în demersul acesta, toți și toate cele vehiculate în jur ca modele, sau să zicem, ca variante, îngreunează ceea ce oricum nu era un demers simplu. În dezmeticirea asta a noastră suntem încarcerați în tot felul de apucături și feluri de a fi pe care le-am dobândit în parcurs și de care cu greu și doar cu șansa mai reușim să scăpăm.

E ideea aceea: “a ajuns cineva în viață”. Trebuie să ajungem “cineva” și nu e ușor câtă vreme facem eforturi mari să fim mereu “altcineva”. E greu și pe de-o parte de înțeles. E ca atunci când privim cu admirație spre un puzzle gata asamblat, față de haosul iscat în fața noastră, dezordinea bucăților din puzzle-ul nostru, pe care trebuie să ne apucăm să-l punem cap la cap, să vedem ce e cu acesta. Mă rog, în viață nu e chiar așa. Mă uit la puzzle-urile copiilor înșirate prin living.

Au totuși o poză pe care tu trebuie să o montezi din bucăți. În viața lipsește această poză. Intrăm în viață fără ea. Trebuie s-o intuim. Trebuie să înțelegem cam ce poză suntem. Și la toată desfășurarea de forțe decisivă e pe de altă parte intervenția părinților. Ei sunt cei care ne asamblează la început. Nimeni nu crede până la capăt în ideea aceasta la modă că trebuie copiii lăsați să se asambleze singuri. Nu există această capacitate a lor în primii ani de viață. Astea toate pe de-o parte, pe de altă parte noi suntem o sumă de întâmplări. Noi suntem sinteza tuturor întâlnirilor. Suntem și capacitatea de a lua de la fiecare. Am fost născuți cu admirație. E și asta o formă de a dobândi. Suntem și devenim ce admiram.

Există două teorii în viață. Una fatalistă, că orice am face, tot omul acela devenim. Și cealaltă, ceva mai vioaie, devenim ceea ce decidem să fim. Poate că ambele au partea lor de adevăr. Avem cu toții o traiectorie genetică în viață, cu care nu ne putem lupta până la capăt. Dar cu siguranță avem o scară a devenirii pe care putem fi o versiune bună sau greșită a noastră. Probabil că trebuie să fim noi înșine învățând să devenim noi înșine din felul în care au reușit alții să fie ei înșiși. Și, în timp ce suntem noi înșine, să ne străduim să fim o versiune pozitivă a noastră. Poate că asta avem aici de făcut. Să facem ceva bun din noi.

sursa foto: shutterstock/ by pathdoc

Cu zambetul la purtator. Ganduri deosebite care iti insenineaza ziua
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: